Brasov in doua farfurii

Brasov in doua farfurii

Brasov

Brutaria Simplu

Plec din centrul cu case tuguiate momumental si merg pe stradute ce ingroapa case pana la braul ferestrei. Portile ermetice ascund acum intrari de masini acolo unde alta data intrau probabil cai, carute, trasuri. 

Drumul inseamna case urcate in deal, case coborate in vale. Muschii de la picioare imi sunt solicitati pe rand, in mod democratic toti. Mainile in schimb se incarliga pe telefon in timp ce scriu randurile acestea. E frig de-ncep sa-mi tiuie urechile. Pe strada oameni nu-s, doar cate o masina razleata. E ora 10:30 si am plecat de la Casa Rozelor spre brutaria Simplu. 

Merg si merg pana casele vechi fac loc unor intruse mai noi si unui Lidl indecent in patratosenia lui.  Ajung intr-un cartier rezidential simplu unde dimineata rece suna a bormasina si latrat de caini ascunsi dupa gard. Totul e inchis ferecat ascuns privirii dupa ziduri porti si fatade opace. Brasov. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Dei frati

Din Piata Sfatului identific un gang si ajung la restaurant. 

Inteleg ca sunt unde trebuie inainte sa vad numele locului – un butoi sprijina un perete coscovit si doi maslini. Imaginea aceea simpla, naturala, calda si umana care anunta un local italian.

Ma asez la masa si ma uit duios la Paturica gri ce se intinde patrat si lasciv langa scaun. Pun jos sacosa cu prajituri si iau meniul adus de o doamna discreta. Rasfoiesc si zambesc acelui designer care s-a gandit sa il faca ca pe un caiet-vocabular din alte vremi. Comand rapid rigatoni cu salsiccia fresca, hribi si taleggio plus un ceai pentru mainile rebegite. Ma infranez sa nu iau supa de cozze. Ar fi prea mult, gandesc. Bine fac deoarece portia care vine nu e doar maricica ci extrem de satioasa. Si fierbinte. O savoare intensa, umami pur. Limba se burzuluieste si mai cere. Frige si mai vrea. Hearty, taranesc si absolut delicios. Ascultam Lonely Radio Italia – canzoni italiani per farti sognare. Sunt orele 12 trecute fix si deocamdata sunt doar vreo trei mese ocupate. Se aude Eros Ramazzotti, febletea mea adolescentina. Culeg un hrib, o bucata de carnat si mormai fericita. “Forse non sara una canzone a cambiare le regole del giuco” dar farfurie cu farfurie se poate schimba lumea. Dei frati ar putea imblanzi si o armata cu pastele astea. 

Ma uit la ceas; e timpul sa o iau spre gara. Merg totusi la toaleta, maturitatea vine la pachet cu mersul des in astfel de locuri; asa descopar trei lucruri: baia interesanta cu mici provocari (precum invartitul pe langa chiuveta pentru a descoperi ca e actionata cu talpa) dar si faptul ca am plecat de la hotel purtand cam tot ce aveam in bagaj de frica celor 8 grade brasovene – blugi si rochie COS peste. Classy. Al treilea ca trebuie sa imi recuperez bagajul de la receptia Casei Rozelor. Uitasem. 

Ajunsa inapoi la cazare, proprietarul, un domn german prietenos, ma invita sa vad si restul casei. Asa aflu cat de aproape am fost de Bistro de l’Arte, inchis pentru curatenie eaxct cat sunt eu aici. Casa Rozelor are in curte ferestrele de la bucataria bistroului, fiind spate in spate, cu un zid comun. Apartamentele au pereti de caramida expusa si scari de metal faine. Dormitorul meu de la etaj avea vedere spre parter printr-o portiune de Podea din sticla. Un alt apartament are o soba minunata, inca functionala, pe lemne (proprietarul a refacut-o dupa ce fusese modificata in stil amator pentru a functiona pe gaze). Este o optiune buna pentru cazare pentru cei carora le plac obiectele vechi si mobilierul pictat. 

Fast forward 5 ore mai tarziu, ajunsa la Bucuresti cu un alt tren decat cel ales (caci acela, venind de departe, de la Budapesta, are mereu intarziere dar cine sa stie), am deschis cutiile de la brutaria Simplu. A meritat asteptarea. Cea mai suava crema de vanilie, cel mai acrisor-zumzaitor Zumzet. Data viitoare imi au lingurita la mine si le mananc pe strada. 

In valea unei stradute vad totemul. Brutaria Simplu. Socoteala de acasa nu se pupa cu cea dinauntru. Planuiam sa iau acolo mic-dejunul dar probabil datorita pandemiei singura optiune e de take-away sau asa mi se pare.Inauntru e cald si miroase bine, prin peretele de sticla ii vad pe cei doi brutari tineri cum curata blatul de lemn infainat. Imi aleg merdenele si patiserii cu ciuperci si branza dulce si sarata  si umplu o cutie cu cremes, Zumzet, pandispan cu fructe si ciocolata de casa. 

Ma gandesc sa ma opresc intr-un parc sau pe o banca si sa-mi hranesc simturile si curiozitatea. Arata apetisant. Din nou, planul de la brutarie nu se potriveste cu cel de pe drum. Apare o intalnire de lucru in Piata Sfatului asa ca beau un ceai, stabilesc next steps cu un nou colaborator si incerc sa nu ma gandesc la ce am in sacosa. 

Se face ora pranzului si inca nu am mancat nimic. Aman inca o data ce am cumparat si car cu mine si ma indrept cuminte spre al doilea loc pe care vroiam sa il testez in Brasov. 

Ce alte locuri imi recomanzi in Brasov?