In cautarea gustului copilariei

Acum cateva saptamani invitam clientii biscuit sa ne lase amintire, pe un colt de perete, un gand dulce – numele desertului preferat din copilarie.

Castigator la puncte este de departe laptele de pasare, pur si eteric in galustenia lui de albus batut cu simtul raspunderii de o mana de bunica sau mama atenta la fericirea gastronomica a puiutului.

Clatitele au fost pe de alta parte castigatoare la categorie; de mentionat insa faptul ca umplutura nu este extrem de variata – si atunci, ca si acum, preferam dulceata de visine si gemul de prune. Oare stia cineva de Topoloveni pe atunci?

Care ‘atunci’ puteti intreba. Ar fi bine sa nu o faceti, pentru ca in graba inceperii chestionarului, am uitat sa precizez ca anul de referinta al copilariei ar fi imperios necesar unei analize corecte. Astfel, in lipsa unui reper, raspunsurile oscileaza istoric intre dulceata de visine (tata), zaharul tos (pre-1960) si prajitura Magura (aceasta ca parte a copilariei unui respondent nascut in 1984).

Sofisticatii mancau tort de ciocolata si bezea, dobos, tarta cu crema de vanilie, cremsnit, prajitura metrou (eu si sora-mea la zile mari) sau bombe cu nuca si cacao.

Crema de zahar, pe vremea cand creme brulee era doar in capitalismul putred, a fost un aliat de nadejde al multor copilarii, la fel ca si ciocolata de casa.

Laptele cu cacao, grisul cu lapte sau biscuitii cu miere fac parte din grupa dulciurilor parelnic desert, martor al unor momente fie de restriste, fie de lene.

Componenta etno a chestionarului nostru vine de la Alina, care, rusinata, ne-am marturist ca ei ii placeau cel mai mult colarezii, pe la inceputurile lui 1980 cand incepuse a sti ce mananca. O sustin, cu mandrie, caci bunica ne facea si noua, pe ascuns de mama cate un tuci de colarezi. Pe ascuns, pentru ca mama statea la cozile pre-decembriste sa ne ia dulciuri serioase de oras, sa nu mancam ca la tara cand eram acolo, in vacante.

Mai apar pe foaia noastra turta dulce, galuste cu prune (in varianta regateana si ardeleana) si lipicioasa napolitana de casa cu crema de nuci si caramel.

Marea majoritate a dulciurilor copilariei sunt facute in casa; exceptia o face o singura mentiune a jofrelor si amandinelor.

Dupa cum bine observa o clienta a biscuitului, sunt dulciuri simple, facute fara mare bataie de cap si inovatie. Ne-au marcat insa copilaria si, in unele cazuri, ne-au jalonat drumul catre gusturile de azi.

As vrea sa fac acelasi survey peste 20 ani, tot la biscuit.ro, si sa vad atunci ce dulciuri vor fi mancat ai nostri copii. Eu stiu de pe acum ca ii voi deda pe ai mei la ciocolata cu trandafir si piper Sechuan (am eu in magazin si-mi vin sa mananc tot stocul) si la sos de yuzu dulce-acrisor.

Sa ne vedem cu bine, deci!

PS:  am primit si un raspuns incomplet ‘vinul de la impartasanie’ dar am decis sa nu il bag in seama. Cat timp nu stim anul si podgoria, orice discutie despre vin este lipsita de sens.

Democratizarea gustului? Thanks but no thanks.

Democratizarea gustului? Thanks but no thanks.

Nu ma intelegeti gresit – sunt pentru democratie.  Nu insa in gastronomie, daca asta inseamna diminuarea esentei, alegerea formei  fara fond. Poate ca subiectul pare superficial, dar cititi pana la final. E doar o pagina, trece repede si s-ar putea sa imi dati dreptate Simt nevoia sa vorbesc despre autentic versus contra-facut, artizanal contra industrial si marketare.  Voi lua ca exemplu niste prajiturele la moda acum in Bucuresti si modul in care niste veritabile fashion icons au ajuns in galantarul hypermarket-urilor. macarons (1)Les macarons sunt mici, vesele si pastelate, ingemanate de creme ce promit delicii suave. Ca fan absolut al acestora, cu istoric personal bogat in degustari multiple si cercetari repetate, aparitia lor in Romania ar fi trebuit sa fie o bucurie.  Din pacate, asa cum se mai intampla, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Pentru ca targul Bucurestilor atrage sau accepta inca (relatia de cauzalitate inca nu a fost stabilita) produse care doar cu numele sunt premium. Stapanul absolut in materie de macarons pare sa fie Laduree.  Cand le-am descoperit cu multi ani in urma, erau disponibile doar in Paris, Londra si Geneva.  In timp, au inceput sa apara magazine verde pastel si in alte tari. Azi, sunt peste 20 de magazine pe tot globul, ceea ce arata amploarea cu care fenomenul a cucerit lumea. Daca Laduree le-a pus pe harta, Pierre Herme – cea de-a doua maison de macarons in lista mea de preferinte -este stapanul combinatiilor inedite. Se spune ca Monsieur Herme a fost ucenic la Laduree, ceea ce explica perfectiunea compozitiei de migdale. Aportul lui – cremele ce se indeparteaza de gustul classic si inoveaza in directii greu de anticipat sau …degustat. Macaronul cu wasabi ramane pentru mine simbolul indraznelii si a perfectiunii dozajului cu precizie farmeceutica. In acest moment, casa ofera spre exemplu o colectie efemera denumita Jardin Enchante, cu gust de lamaie verde, zmeura si piper d’Espelette. Dupa cele doua case de dulciuri, vin toti ceilalti – epigoni, histrioni si hypermarket-uri.  Da, delicatele macarons se vand si la alimentara si la cofetarii cu mot, la fel de pastelate precum originalul, departe de gustul corect, ca orice fals. Ceea ce se vinde la hypermarket nu poate trece nici macar drept pricomigdala.  Sunt niste biete fursecuri necrescute, prafoase si uscate, unite de putin unt emulsifiat cu coloranti si arome artificiale. Se vand la kilogram, ceea ce le spune ceva cumparatorilor, sper. Esentele rare se tin in sticlute mici.  In cofetarii cu staif, macaron-ul se vinde la bucata, cum ii sade bine, la pret european si calitate congelata. Nu sunt specialist, dar stiu un lucru – macaron-ul Laduree sau Herme nu rezista mai mult de 2 zile. De fapt, dupa circa 12-16 ore de la achizitie se inmoaie, isi pierde crantul, iar crema se acreste.  Ce se intampla cu cele de la noi? Devin tari,  cu consistenta unei bucati de cauciuc si nu neaparat dupa 12 ore, ci chiar in farfuria din restaurant. Lucru de inteles, din moment ce reteta originala este secreta. In ciuda miilor de variante de pe internet, adevaratul macaron – coaja crocant-pufoasa, temporar  impermeabila – nu poate fi reprodus. Exista totusi cel putin un loc in Bucuresti unde oamenii isi fac treaba bine si ofera un produs corect, destul de aproape de original. Revin insa la ce inseamna un lucru prost facut – cu intentie sau din nestiinta – pentru consumator.  Gustati pentru prima un produs despre care ati auzit zeci de povesti. Pe care il mananca Angelina Jolie la petreceri.  Despre care auzi la fiecare 5 episoade in Gossip Girl. Cu care se decoreaza scenele rock glam din filmul Sophiei Coppola, Maria Antoaneta. Care are o reteta secreta. Care costa 2-3 euro o bucatica mica cat o moneda de 5 lei de cand eram mici. Gustati. Plimbati prin gura. Lasati sa va inunde palatul. Nimic? Mai asteptati putin. Poate nu e servita la temperatura potrivita. Nici acum? De unde l-ati cumparat? A, atunci se explica. Nu simtiti nimic deosebit – un fursec care ajuns in gura se transforma intr-o pasta banala, care nu provoaca papilele, nu se joaca cu textura, nu va duce in rai. Nu ati auzit cum se sfarama pojghita de bezea si descopera interiorul moale, cu gust pronuntat de migdale.  Nu ati simtit crema divina topindu-se delicat. Nu v-a coplesit o aroma puternica de esente rare. Si totusi, ati platit pentru asta. Iar a doua oara nu o veti mai face. Nu pentru un desert cu nimic special, umflat de un marketing elitist si poze frumoase. Atunci cand un produs ce necesita mestegug, manualitate, artizanat si pasiune incepe sa fie produs de toata lumea, povestea lui moare.  Are de suferit producatorul, dar cel mai mult pierd consumatorii. Cei care cunosc originalul si ii duc dorul; si cei care nu il deosebesc si sunt astfel vaduviti de o experienta autentica. Acum inchipuiti-va ca nu vorbim doar despre macaron, ci si despre ciocolata, cafea, vin sau ulei de masline. Militez pentru pastrarea lucrurilor in caste, asa cum au fost pana de curand. Este admirabila dorinta de a educa piata si a face acceesibile pentru marea masa produse de nisa. Nu aceasta este calea insa, nu prin reducerea calitatii. Democratizarea in zona gourmet trebuie sa vina din scaderea pretului la calitate constanta, nu din produse ce nu se ridica la inaltimea numelui. Am dreptate?  Material publicat in Forbes Life, februarie 2012.

Poate Eros este pentru fete, dar Rammstein nu e doar pentru baieti

Pe Eros Ramazzotti l-am cunoscut în clasa a VII-a. Eram acasă la Anda, vecina de la scara una cu care mergeam zilnic la şcoală, ne uitam la televizor la muzică. Nu stiu ce mi-a placut mai mult la el la acea prima vedere – să fi fost vocea nazala, sau italiana cea bland curgatoare –, cert e că s-a instalat temeinic în viaţa mea.

Eros a locuit multi ani pe peretii camerei mele, spre disperarea mamei, nepregatita sa isi sacrifice zugraveala calcio vecchio. Pasiunii mele din adolescenta ii datorez multe – pentru a-l intelege mai bine mi-am dezvoltat spectrul lingvistic, invatand italiana singura, dupa manuale trase la xerox, si verificandu-ma cu seriale de pe Italia 1. Am părăsit gaşca filateliştilor şi am intrat in grupul copiilor cool, care faceau schimb de postere  –  asa am capatat si oarece capabilitati de negociere, care au sucombat insa, rapid. Am câştigat şi experienţa polemicii, prezenta lui Eros in camera pe care-o împărţeam cu sora mea iscând dezbateri aprinse.

Graţie lui Eros am ajuns să mă cunosc mai bine: am priceput destul de repede ca mă descurc mai bine in jungla conjugarii verbelor italiene decat la inregistrarea unei casete cu muzica (vorbim de anii ’90, cand CD-ul era OZN). Pentru Eros am fost la primul meci de fotbal – juca echipa de fotbal a cantaretilor italieni contra celei a romanilor. Eros era capitanul.Am înţeles atunci că in viata faci compromisuri, şi doi, libertatea de exprimare dispare cand mergi cu tata la meci şi el tine cu romanii.

In facultate, Eros a ramas alaturi de mine, chiar daca mama a castigat razboiul si peretele cu postere a redevenit rozaliu, cu mici stropi albi. Posterele au fost stranse si le-am pierdut urma o vreme. Le-am redescoperit cateva veri mai tarziu, uimita de strania familiaritate – le pusese mamaie pe peretii de lemn ai bucatariei de vara.

Nu cred ca asteptarile mele in materie de Fat Frumos au fost influentate de Eros. Nu am avut prieten italian, desi avea balta peste in acei ani, imediat dupa Revolutie. Nici unui băiat din cei cu care ieseam nu ii placea Eros, dar nici nu mă aşteptam. Stiam de pe atunci ca Eros este pentru fete, asa cum Metallica este pentru baieti.

Despre Gabi, sufletul meu pereche am ştiut de la inceput ca a fost şi continua să fie rocker, dar cum relatia noastra s-a clădit pe tacute si nesimtite, faptul ca asculta acea muzica a devenit doar un amanunt. Primele vacante impreuna au fost music-free: am mers pe insule calde si in orase vechi – ne-am pus la comun timpul liber fără ca acesta să includă concerte. Dacă erau trupe rock in oras, eu nu le vizitam. Se ducea singur si mie imi convenea. In definitiv nici eu nu tineam ca el sa vina cu mine la shopping.

In timp, am inceput sa ne invitam reciproc si in ultimele bastioane de independenţă. Acum vreo 3-4 veri, am mers impreuna la festivalul Summercase de la Barcelona. Cantau Chemical Brothers si Massive Attack. La ultimii, am adormit. El a inceput sa intre cu mine in magazine. Cum eu imi fac cumparaturile doar in vacante, aveam o lista lunga de bifat. A inceput sa se plictiseasca.

În alta vara  am mers la Novarock, langa Viena. Cantau Marilyn Manson, Limp Bizkit si Pearl Jam. Am adormit din nou. S-a dat peste cap şi echilibrul cumpărăturilor: pentru mine am început să merg singură, dar petreceam ore asistandu-l cu ale lui.Vacantele comune  s-au inmultit, dar pofta mea de rock a ramas mult timp aceeasi: zero. Singura provocare era cu ce sa ma imbrac la concert, de parcă mă pregăteam pentru un bal mascat: cine inchiriaza „haine rock”?

Pe Eros îl ascult mai rar, dar nu ştiu dacă din cauza schimbării stării civile, a jobului de antreprenor sau a pisicii care-mi consumă energiile materne. În plus, noi nu ascultăm muzică acasă, ci doar în maşină (fara vreo constrângere oficială). Am in torpedo cateva CD-uri, aşa cum au alcoolicii sticle de vodka in dulapul cu haine. Il ascult cu nostalgie si zvacnesc la fiecare acord de Stratocaster.

Masina avea sa fie si instrumentul inocularii mele cu substanta activa a rockului. Mergem des la Constanţa, la parintii lui Gabi, un drum de două–trei ore îmblanzit pe alocuri de muzica. La o medie de 20 drumuri pe an, inmultit cu 500 de kilometri dus–intors timp de cinci ani, am ajuns să ascult multa muzica rock – merg cu masina lui, ascult deci muzica lui. Am început să recunosc melodiile, apoi sa stiu cine ce canta. Incet-incet, concertele au devenit mai mult decât prilej de vacanta sau role-playing.

Anul trecut am fost la AC/DC la Atena. Pana la concert, adevaratul castig al vacantei a fost mancarea: creveti proaspeti, barbuni crocanti si minunata salata horiatiki.

Orasul intreg parea sa gazduiasca o intalnire  a tricourilor negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, impodobite cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere. Apoi tricourile negre au marşăluit cuviincios spre porti.

A fost momentul in care am simtit nevoia sa devin si eu unul dintre ele; cumva, pe parcursul zilei baby-doll-ul alb cu broderii florale nu imi mai respecta starea de spirit.  AC/DC la Atena a fost concertul care mi-a deschis apetitul pentru rock.

N-a fost muzica cea care m-a convertit; nu a fost nici spectacolul. Au fost tricourile negre. Toate categoriile, marimile si istoriile – de la cei care i-au vazut pe AC/DC la debut, cand ei înşişi purtau pantaloni scurti, la cei abia intrati in luna de miere si la cei ce isi insoteau copiii adolescenti, impartasind cu ei o pasiune inceputa cu mult inainte ca acestia sa se nasca. Erau acolo rockeri tineri umbland in haite şi batrani lupi solitari, cu par lung si tricouri afisand concerte din ani de mult trecuti. Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Brian si Angus au inceput sa cante, tricoul meu cel negru m-a invatat sa sar şi sa tip in cor. M-a învăţat sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu oamenii din jurul meu.

Dupa aceea am fost la un concert Rammstein, la Bilbao, la AC/DC, Manowar, Mettalica si Rammstein la Bucuresti, si din nou AC/DC la Paris. Vorbim deja de urmatoarele concerte rock, dar nu imi mai fac griji – acum am haine potrivite si reusesc, cumva, sa rezonez cu muzica rock. A fost nevoie de multi ani si multi kilometri catre si dinspre Constanta, dar sufletul meu pereche a reusit. Iau parte la ceea ce ii place lui si invat sa renunt la prejudecatile unui fan al muzicii italiene.

Asa cum am fost inclusa din oficiu pe lista celor care merg la Rammstein si Metallica, exista si reversul –  mi-a făcut cadou-surpriza bilete la concertul lui Eros de pe 11 iulie. Sufletul meu pereche nu va veni cu mine, dar nici nu trebuie. Eros este pentru fete, Rammstein nu este insa doar pentru baieti.