Era o vreme cand macarale rad in soare era motiv de mandrie nationala, dar la Monaco nu cred ca e la fel, cel putin nu pentru cei carora li se ia vederea catre mare si linistea diminetilor. Monaco este un imens santier pe care canta vesele de dimineata pana seara masinarii galagioase de unde deduc ca nu conteaza cat de mare e contul, cu o bormasina suntem tot datori.
Este un loc ciudat, care, paradoxal, in cei vreo 15-16 ani de la ultima mea vizita nu imi pare schimbat. Am in continuare un sentiment de claustrare si o senzatie de jena data de faptul ca vederea imi e blocata de blocuri, imi lipseste perspectiva, ochii se lovesc de blocuri si balcoane, ma sufoca atat beton dispus pe verticala (exceptie pe malul marii, desigur). Daca nu stai pe croazeta esti ingropat. Imi aminteste de Hong Kong doar ca aici sunt permise animalele de companie. Si sunt multe, de fapt multi caci am vazut numai catei, logic de altfel. Catei mici, lap dogs, pomeranieni pufosi umflati cu foenul.
In acelasi timp locul are farmec si o contrarietate atragatoare. Un student la arhitectura ar avea de gandit o saptamana aici. Ma fascineaza multitudinea de stiluri ce nu doar impart acelasi spatiu mic ci mai ales modul in care sunt imbinate, de multe ori la propriu – o cladire este lipita partial de cea din spate si amandoua, din epoci diferite, stau nonsalante in fata lumii. Cele din Belle Epoque sunt pentru mine absolut minunate, cu dantelaria, mozaicurile, balcoanele si cupolele lor bogat ornamentate dar colorate cald, uman. Cele de prin anii ’60 au imbranit crem, bej si trist. Tinerelele suple trase in sticla si otel sunt reci, albastre si mult prea evidente langa suratele mai varstnice. Am citit ca multe vile vechi unifamiliale sunt demolate pentru a face loc unor constructii mai mari si mai profitabile. Monaco nu are o lege a patrimoniului imobiliar si vechile interdictii de demolare au fost abrogate.
Am mancat bine la izakaya Cozza peste drum de pizzerie Mozza, un mix de japonez cu italian in atmosfera pur franceza de bistro scund, cu vegetatie ce coboara din tavan, semi-umbra si lumanari aorinse in pahare de apa; minunate canapele pe semi-rotun in acel verde albastru in care bate apa marii cand nu stie ce vrea; frapiere din galeti albe emailate si cu maner de lemn.
Rasfat si opulenta la mic dejun a insemnat un salmon bowl si doua macarons – Jardin de Carmes (citron et mellise) si Satine (cream cheese compote d’orange & fruit de la passion)- apoi am luat desertul la Laduree 10 metri mai incolo, un macaron Marie Antoinette (the) si
Mimosa (mimoza). Bune dar banale in ciuda numelui/ ingredientelor. Daca le facea neica nimeni nu7 nen’tu Pierre ar fi intrebat sunt aromele ca nu se simt; exemplu clasic de privilegiul adus de pozitia de monstru sacru. Amuzant a fost ca dupa amiaza am primit newsletterul de la Pierre Herme prin care ma invita sa inxerc noua lui creatie; ha, gotta you.
Amuzant dar si foarte costisitor a fost sa vorbesc din baia hotelului la Radio Romania Cultural unde sunt invitata miercurea sa povestesc cate o portie de Cultura la farfurie. Monaco nu e in Uniunea Europeana so…
Recent Comments