Nan Jing e in peisaj de decenii (vreo trei minim). Hotelul Minerva in care este situat cred ca exista de si mai multe. In anii ’90 mergeam la mama la birou pe jos, din Victoriei in Romana, cu o oprire la Minerva unde intram timid in holul dinspre bulevard ca sa iau flan cu portocale. Era o bucata rectangulara de foetaj obosit cu crema ce nu vazuse vanilie si felii de portocale peste. Nu avea vreo legatura cu flanul parizian dar era bun, sofisticat, diferit. Apoi, prin 2000 de la hotel am luat un prea blond danez de la Carlsberg sa ii arat orasul. Multa vreme apoi privirea a inceput sa-mi treaca prin sau peste hotel si longevivul sau restaurant. Abia in 2021 l-am vazut ca restaurant, cu nostalgie, prin geamul masinii; ma intrebam cum o fi acest Nan Jing matusalemic. 

Am primit cu entuziasm propunerea unui prieten de a face o descindere hipstereasca acolo (intr-un final cina a fost molcoma ca pentru oameni de 40+, hipsterii avuti in vedere nu au marsat la idee, probably it’s not cool enough). Eu insa m-am pregatit serios si in proces am comis minim doua cultural appropriations – mi-am pus bluza traditionala adusa de my better half din China si un sal de matase cu cocori, ba cred ca mi-am salutat comesenii si cu un ni hao. 

Ce speram sa gasim acolo? Eu cred ca o bucata din tinerete. Sansa de a trai ceva ce atunci nu era posibil – in anii ’90 eram prea tineri si prea saraci in bani, cultura si curiozitate ca sa mergem la restaurant; mai cred si ca atunci era nu doar criză economică in Romania ci și segregarea clară a adulților de adolescenți care nu trebuiau învățați de mici cu cârciumile tranziției. 

Discutand anterior vizitei ne inchipuiam chelneri in varsta – din cei mustacios-firoscosi cu costume negre si servet pe mana; serviciu de masa alb eventual cu stema hotelului pe marginea farfuriilor, o atmosfera inghetata in timp. Am zis bine prin urmare, cautam sansa de a ne intoarce in timp. Ce am primit la fata locului a fost un restaurant clasic bine intretinut, cu cateva retusuri moderne discrete dintre care lampioanele elegante erau cam singurul element etnic. Ospatarii aveau intr-adevar peste 30-35 de ani, erau atenti si prietenosi dar fir-ar, unde e un zambet slinos cand ai nevoie de el?

Meniul nu mai este intre coperte de “piele” cu litere aurii (de o fi fost asa vreodata si la ei), acum  el vine pe mini-tablete individuale cu preparatele insirate in dreptunghiuri mici si cuminti sub titluri precum Mancare | Spirtoase | Bauturi | Vin alb | Vin rosu… sau Pui | Rata | Vita | Porc | Miel | etc. Singurul zambet si aha! anemic mi l-au prilejuit vacutele din preparatele cu vita – vacuta cu ardei gras/ vacuta cu urechi de lemn (cumva vedeam ciorbita de vacuta in locul lor, copil mic si tont ce mi-s!). 

Mancarea insa a fost foarte buna, c-o fi MSG, ca n-o fi MSG am savurat-o pe indelete (oricum eu nu am nimic cu MSG, aka monoglutamat de sodiu, un aditiv care da gust mancarii si de care s-ar zice ca bucatarii chinezi abuzeaza ca bunica de vegeta; daca Harold McGee zice ca MSG e ok, cine-s eu sa nu mananc chinezesc?). Mi-a placut la nebunie salata de castraveti cu urechi de lemn, unde dressing-ul transfoma castrevetule in ceva divin; au fost suculenti si crunchy pana si crevetii din orezul Yang Zhou. Caracatita a fost delicioasa si nici chow mein nu a fost rau. As fi poftit la un pui Kung Pao/  Gong Bao (cu alune de pamant si alte legume plus mult ardei iute, specific bucatariei Sichuan). La Beijing am mancat ceva similar la Black Sesame Kitchen pe terasa si tare bun a fost. Nu aveau sau nu mi-am dat seama – in meniu aparea un pui cu alune dar arata tras la fata, o versiune la dieta a ceea ce aveam eu in minte (carnea era alba, invelita in sosul legumelor ingrosat cu putin amidon pe cand eu stiu preparatul ca fiind roscat-aramiu). La desert ne-am distrat lipindu-ne de dinti niste banane caramelizate si conversand despre moon cakes, mici si delicate bombe calorice specifice fetsuvalului toamnei de mjloc (si cu ajutorul carora am terminat eu tronsonul Mutianyu al Marelui Zid, forever grateful). 

La final, cu burticile pline si zambet pe buze, ma simteam putin nedumerita – ce am asteptat, ce am primit, ce imi spune treaba asta? Cred ca suntem in permanenta cautare a exoticului. Noutatea, o valoare dezavuata in societatile secolelor trecute, este astazi rege. Si cum nimic nu-i nou de doua ori e tare tare greu sa tii pasul, sa hranesti Minotaurul. Asa ca ne cautam drogul pe oriunde putem – in borcanul cu zacusca al bunicii, in muguri si ciuperci, mancari de urzici si fermenti si cand in farfurie nu mai e de gasit deplasam obiectul atentiei si il cautam in afara bucatarei. Cum ar fi in speranta unui timp stat pe loc intr-un restaurant chinezesc.