[Here I go. Again]
Duminica ora 11:20 AM in vitrina la Cedric Grolet mai era cam ceea ce se vede si niciun croissant; am luat un mini-tort de ciocolata gandit pentru 4 pax (35 lire) si am plecat prost dispusa.
Posibil sa fiu partinitoare dar daca duminica dimineata nu ai marfa, duminica cand tot Kensington-ul isi scoate pomeranianul la cafea, cumva e ceva fishy; marketing be thy name.
As fi vrut sa gust mai multe feluri, sa decid daca imi place sau nu, ce si de ce; era important pentru mine dupa experienta dezamagitoare de la Paris (in ceea ce priveste gustul, nu estetica sau tehnica, ambele peste mai tot ce am gustat pana acum). Nu a fost sa fie nici la Londra. Desertul ales a fost corect, excelent lucrat ca textura si finisare, dar liniar – ciocolata amaruie cand crocanta, cand pufoasa norisor. L-am gustat in holul hotelului cu furculite imprumutate de la bar, eu si D, amicul meu private chef de milionari londonezi. Nici el nici O, amica cu care am fost la magazin nu au fost incantati. Verdictul ei dupa tarta aleasa a fost ca este un produs de marketing excelent.
Eu inca nu pot pune in cuvinte clare gandurile si emotiile trezite de cele doua vizite. Poate sunt nedreapta, almost sigur it’s me not him, dar nu e prima data cand ma intreb daca nu cumva uneori ne e jena sa vedem ca imparatul e gol.
Despre vizita de la Paris aici.
Recent Comments