Recenzie: Tribes by Nelz

Era 4 fara cinci cand schimbam mesajele de mai sus cu Cosmin si eram in taxi spre restaurant. Stabilisem sa ne vedem la Tribes by Nelz. Restaurant african. Reactia multora cand aud de un astfel de specific e o strambatura a neincredere. Verbalizata ea duce in zona ‘ce au aia de mancae?’ Pai ceva ceva mananca ca nu am auzit de depopulare prin infometare. Cumva am ajuns sa cred ca daca intrebam 100 de romani ce mananca oanenii in Africa raspunsul va fi galben si curbat. Ceea ce inseamna ca e nevoie de informatie si, desigur, sora ei siameza, deschidere. Altfel, operatia e un succes si pacientul mort.

In drum spre Tribesc am invocat amintirea unor vacante africane nereprezentative (Mauritius, Seychelles, Africa de Sud si Maroc) stiind ca nu-s ce trebuie. Mi-am resuscitat lecturile de socioantropologice pe African food si mai recenta masa etiopiana luata prin UK la un simpozion. Am coborat din taxi cu foame si pofta. Egusi era pe lista mea de prea multa vreme, in categoria fara speranta a o manca la noi. Epur si muove. O are Tribes, ha!

Mi-era foame asa ca i-am scris lui Cosmin ca voi comanda pana vine el egusi, eru/ afanga si orez jollof, sa fie pe masa, urmand sa completeze el cu ce vrea. A fost de acord, cat timp avem burta de vita in farfurii (totul e despre burta acum la el caci pregateste o monografie a schembelei).

Am devorat rapid o placintica cu carne, la timp cat sa nu ma ia cu tremurici. Buna, ca era calda, insa as redresa raportul aluat-umplutura.

Abia dupa aceea am fost eu, cum zice la reclama. Am putut sa vad in jur. Africanitatea se simte discret in local – unul doua tablouri, cateva sculpturi, muzica contemporana. Ospatarita super simpatica mi-a oferit informatii volubila; am

luat un suc de foco (sousop, ceva similar guavei, facut in Tailanda) si am

asigurat-o ca nu este necesar sa comandam si ceva ‘normal, cuminte, vom manca cele comandate.’ Ii explicam ca noi asta facem, mancam orice indiferent de cat de – sau tocmai pentru ca – e diferit de mancarea bunicii. Privirea ei nu lasa dubiu – ii era frica ca nu vom avea ce manca.

Cand a ajuns Cosmin eu am luat vin de palmier, el un Guiness african. Al lui era citric, al meu zeama de sosete fermentate-n bors. Ne-am strambat copios si am bagat furculitele in farfurii.

Efru/ afang/ okoko si inca cateva nume dupa care e cunoscuta Gnetum africanum sunt frunze pe care pentru usurarea exprimarii le voi asemui spanacului. In sos cu carne nu dadeau semne de exotism, poate doar textura lor, modul in care se simteau parca neimblanzite inca pe limba.

Not bad at all.

Egusi multasteptata este o tocana cu carne de vita si multe multe seminte de dovleac maruntite cu un mix de condimente pe care l-am regasit si in eru fara a-l putea identifica. Meniul nu precizeaza tipul de carne si nici traducerile nu par de incredere – egusi se cheama Melon/ egusi dar printre ingrediente nu se regaseste pepenele (seminte de, mai exact).

Burta prezenta in eru i-a dat batai de cap lui Cosmin. Il vad inca cum mesteca, mesteca si tot mesteca – nu era fiarta bine. Si carnea avea aceeasi problema desi intr-o masura mai mica.

Next a fost Nkwobi, piciorul de vaca cu ulei de palmier si ubicuul mix de condimente, contine -si asa trebuie – numai zgarciuri si tendoane. Problema texturii a persistat insa, cele cateva bucati mici era moi, colagen cremos, alunecos si iute; restul insa actiona ca floss pentru dintii lui Cosmin.

Pe acestea le-am mancat cu o galusca-budinca fiarta din faina de manioc si pe care africanii o mananca cu mana pe post de mamaliga, ne-a spus chelnerita.

Intr-un final, intr-un tarziu inexplicabil, a venit si orezul joloff; el e prezent in meniu in mai multe variante iar eu am vrut-o pe cea traditionala despre care ospatarita a spus ca are un orez nativ sau, cum apare in meniu, ‘orez basmatic cu ulei de palmier, mix de condimente si carne de vita’. Faptul ca alergenii sunt cam aceiasi peste tot te pune in incurcatura caci nu dibuiesti usor crustaceele din farfurie (sunt tentata sa cred ca folosesc mini creveti uscati pentru gust, ca-b Asia).

Dupa episodul borsului, parcon, al vinului de palmier, cocktailul Homemade Zobo a spalat palatul; zobo inseamna infuzie de hibiscus cu ghimbir si scortisoara facuta in casa cu ceva alcool; rozul lui si Cosmin au facut casa buna. Eu m-am bucurat de el in varianta cuminte de ice tea.

Per total gustul mancarii incercate de noi nu a fost rau, nivelul mediu de iuteala este suportabil, portiile sunt decente iar platingul ok. Simpatice bolurile cu apa pentru spalat pe maini (ceramica ar fi fiost apreciata mai mult ca plasticul, totusi).

Interiorul are design relativ neutru, terasa scaune confortabile, dar preturile sunt necalibrate cu calitatea mancarii. Ceea ce nu am primit acolo insa si tare as fi vrut este povestea – restaurantul promite bucatarie panafricana, ceva foarte exotic (a se citi nefamiliar) si prin urmare ar ajuta succinte plasari geografice, descrieri mai ample ale preparatelor .

Africa e mare si diversa ca geografie, etniii, religii si istorie. Vreau sa vad, sa invat asta din meniu pentru ca un restaurant etnic este o expresie culturala a unui spatiu. E clar ca prima data mergem la african, peruan, indonezian, etc ca la o expozitie, ca la un muzeu al experientelor. Nu foamea trupului ne aduce acolo prima data, ci apetitul muntii, curiozitatea. Prin urmare vizitatorul are nevoie de instructiuni, ghidaj. La Tribes se schimba meniul curand, voi merge iar pentru ca inca am curiozitate si apetit.