8 zile am trait mainly cu mancare libaneza.

Sambata – prea obosita si fara chef sa gatesc dupa o zi de munca la Biscuit, comandam libanez de la Mezze. Duminica – iesim cu prieteni la masa; prietenii vor libanez. La Picollo Mondo. Luni – pentru ca sambata seara am comandat prea mult, mananc leftovers libaneze.

De marti pana joi nu mai stiu ce am mancat, dar una din zile am fost in vizita la L, prietena si vecina mea, unde soacra ei, libaneza din Beirut, tocmai copsese tavi de ma’amoul cu curmale/ susan/ simplu, si un delicios snack cu kishk (o pudra obtinuta din deshidratarea iaurtului sau a laptelui acru). Bucurie in forma pura!

Joi am primit la munca o supa de linte adusa de my better half. Libaneza, design.

Sambata seara cina cu S, prietenul nostru american de origine libaneza. Care nu prea mananca libanez in Washington. Asa ca am mers la un restaurant libanez. Si bine am facut ????

La Chez Toni am avut bucuria de a-l avea chiar pe Toni interlocutor si asa am ajuns sa degustam variante de preparate din viitorul meniu: salata de vinete cu carne tocata, o branza cu rosii la cuptor absolut delicioasa si niste barbuni (numiti si Sultan Ibrahim in araba) dulci si crocanti cu sosul lor, tarator pe baza de tahini.

Partea cu adevarat faina a fost insa la desert, cand am invatat si mancat despre Ashta si Ashtalie, doua deserturi care se confunda la noi, plus Helwa al jibn, desertul meu preferat (alaturi de muhhalabia, desigur). Prin urmare, sa dam mai departe ce am invatat, de mancat va trebui sa mergeti singuri pana acolo:

Ashta este numele de jargon pentru kashta, care in araba literara desemneaza ceea ce englezii numesc clotted cream. Se indulceste si i se pune apa de trandafiri si floare de portocal fiind folosita ca principala umplutura pentru deserturile arabe. In varianta orginala se prepara din lapte proaspat si smantana, puse pe foc si acrite cu suc de lamaie, moment in care se si strecoara. In varianta comerciala se substituie cu ricotta sau, simplu (ieftin), cu gris cu lapte.

In varianta de la Chez Toni ashta este insa o budinca pe baza de lapte si smantana, cremoasa, matasoasa si zgarcit de dulce – o mare (si apreciata) abatere de la regula deserturilor orientale extra-dulci.

Este parfumata cu mastic (rasina copacului Pistacia lentiscus, pe numele lui, cunoscut si drept copacul de mastic in Chios; sigur cunoasteti rasina ca guma arabica, ingredient standard in guma de mestecat; in plus se foloseste si in dondurma si rahatul turcesc). Noi am primit cateva boabe pe care le-am plimbat prin palma si pe limba, pana au devenit o pudra ciudatica, ce a refuzat o vreme sa isi elibereze cu adevarat aroma de pin/ cedru.

Ashta se serveste la cupa, cu cateva migdale hidratate, suficient cat sa aduca putina textura desertului. Pentru mine ashta in varianta aceasta este o muhhalabia mult elevata, din care as putea manca kilograme de dimineata pana seara.

Ashtalie la acest restaurant este desertul din centrul farfuriei din dreapta, cel rotund. Este asemanator cu ashta dar cu gris, ceea ce ii schimba textura semnificativ.

Helwa al jibne este un alt desert pe care il recomand, eu una il incerc peste tot pe unde merg, dar abia ieri am aflat ca la origine el este un desert construit pe antiteza dulce-sarat (numele s-ar traduce prin ‘branza indulcita’). Stiam ca in Romania nu se respecta reteta originala datorita lipsei tipului de branza libaneza, inlocuit fiind cu mozzarella. Nu stiam insa ca aceasta ar trebui sa fie putin sarata.

Cum se anunta o vacanta in Liban in curand, nu-mi ramane decat sa gust ashta si ashtalie la mama lor acasa si sa completez aceasta postare ????