Sambata ora 12:00 ora locala. Aterizare in Bilbao. Aeroport mic, fara izbucniri de personalitate. Orasul sw dezvaluie insa rapid ca o mica metropola. Autostrazi performante, arhitectura indrazneata si strazi cochete, cu Louis Vuitton ca indicator al bunastarii sau bunului gust, in functie de scara valorica a fiecaruia.
Oprim direct la muzeu. That is Guggenheim, of course. Proiectat de Frank O Gehry, placat cu titanium si cu o statuie a unui catel necunoscut (noua) din flori si plante de sezon (20-22 grade ziua) muzeul imi pare o farfurie zburatoare, iar impresia nu tine doar de rotunjimile cupolei cat de dimensiune si amplasament, pe malul unui rau pe care altfel l-ai ghici ca fiind provincial.
Norocul ma urmareste; fara a fi planuit asta, vizita este incununata de o expozitie Frank Lloyd Wright, arhitectul care mi-e drag pentru ca a re-integrat casa in natura. Cele 2 etaje dedicate lui Wright prezinta cateva proiecte de locuinte si spatii publice schitate pe hartie de calc, cu sute si mii de detalii care te fac sa iti doresti sa fii asemeni lui, demiurgul ce construia lumi dupa chipul si asemanarea clientului. Merita vazut sau macar cautat pe Wikipedia proiectul centrului urban din Pittsburg, din pacate ramas fara finalizare practica, dar si planetariumul. Mi-au placut si salile de proiectie video, cu televizoare cat peretele, dar si expozitia permanenta ‘The matter of time’ a lui Richard Serra, in care niste bucati uriase de fier ruginit ofera calatorii in timp, dar limitate in spatiu la forme eliptice, sinuoase, nesfarsite si pe alocuri claustrofobice.
De la muzeu mergem sa mancam. Ne indreptam spre un mic port la vreo 20 de km de Bilbao, insa pana la parcare ma opresc in curtea muzeului pentru a quick bite. Sunt lesinata de foame inca din avion asa ca imi iau 3 tapas. Se dovedesc a fi delicioase si regret ca nu am luat mai multe. In sfarsit, pornim spre port. Cautam un restaurant al carui nume nu il stim, dar care este din sticla si e ultimul de pe faleza. Drumul este pitoresc, case carora noi le-am spune castele se sumetesc mandre pe mici coline de-a lungul drumului si te provoaca sa le gasesti utilizarea. Au un aer usor fanat, de fosta frumusete, cu piatra masiva sculptata decadent, vrejuri napadindu-le colturile si ferestre fara viata. Restaurantul se dovedeste a fi acolo unde ni s-a spus si este plin ochi. Ne facem loc spre masa si pana acolo ne taie respiratia 3 monstri lafaindu-se prajiti in farfuriile de pe drum. Se numesc monk fish; il stim, am mai mancat dar 3 dintre noi nu se pot abtine si-l comanda, pe langa portia dubla de shrimp, cea simpla de prawns si tocanita de ansoa. Mancarea eeste delicioasa si la masa aud numai povesti despre tapas-urile gustate de ceilalti inainte. Ei au venit cu 3 zile mai devreme. Aflu de exemplu ca in San Sebastian (Donostia in limba basca), oras modest cu vreo 20.000 locuitori restaurantele au adunat 12 stele Michelin. Mda, aud ca si la noi Heritage a incercat sau incearca sa o obtina pe prima. Prima din Romania.
Se pare ca mancarea este extrem de importanta aici; un leaflet luat de la aeroport mentioneaza un numar impresionant de produse alimentare cu denumire de origine controlata, plus inca altele bio sau in curs de acreditare. Decidem cu totii ca merita revenit, pentru o porceala planificata.
De la restaurant (deloc scump la vreo 280 euro, incluzand 2 sticle vin si desert pentru 4 insi) incercam sa ajugem la un pod mobil, unul din putinele in lume. Nu reusim. Nu stim daca e vina soferului (relaxat dupa masa copioasa) sau a GPS-ului (relaxat de felul lui). Dupa 3 intersectii ratate, 30 km in plus si 2 strazi cu un singur capat am decis sa renuntam si ne-am intors la Bilbao. Era timpul sa implinim lucrul pentru care venisem. Era vremea Rammstein. Am lasat masina la hotel si am luat metroul. Statiile de metrou din Bilbao merita vazute si incercate. Sunt proiectate de un arhitect tanar si se vede – sunt infoiate ca o coada de paun la exterior si aerisite in subteran. Se coboara 2 nivele, iar tavanul este cu adevarat inalt. In ceea ce priveste pasagerii, sunt mai rau ca ai nostri la orade varf. Multi cat incape si galagiosi cat cuprinde.
Concertul are loc la Bizkaia Arena, care nu, nu este un stadion ci un centru expozitional. Da, Rammstein concerteaza intr-un spatiu inchis, civilizat si asta nu deranjeaza deloc. Locul se umple rapid de tricouri negre. E prima data cand simt ca va fi un concert rock in oras. In cursul zilei am vazut putine prin oras; erau vreo doua ratacite la muzeu; de pe unul din ele am aflat despre un turneu din 2004; incepuse in Munchen, atat am putit citi. Vorbind de tricouri, merita amintit si cel pe care scria Guinness; era negru, deci adecvat. Favoritul meu e altul insa, tot negru insa misterios prin mesajul sau obtuz artsy craftsy freaks. Nu stiu de ce, dar m-am simtit usor vizata …
Nu am prins deschiderea voluntar; involuntar nu am prins nici locuri bune.
Privita de sus (din tribuna, ce va inchipuiti?) marea de oameni de pe peluza parea a fi o mare, intr-adevar. O mare in adancurile sale tulburi, reflectand o lumina calda, aurie in care bancuri masive de polipi se miscau sacadat, intr-un singur sens, inainte spre inapoi, spre inainte, spre inapoi. Polipii erau bineinteles mainile fanilor care ascultau, cantau si dadeau din maini la unison, aproape hypnotic (daca poate fi astfel un rock in limba germana).
Privind de sus, din coltul meu ingrat, inghiontita de un pitic chel si chitara lui imaginara, calcata pe picioare de tineri basci cu limba darza si privirea incetosata de iarba atot-fumegatoare ma simteam ca Jacques Yves Cousteau. Eram fascinata de cuvintele care le ieseau cu atata usurinta de pe buze – doar erau in germana, scheize! Ma uluia rezistenta muschilor gatului, flexat de zeci si sute de ori pe ora. Ma soca indaratnicia mainii drepte care indiferent de individul de care era atasata, facea aceeasi miscare, inclinata la acelasi unghi si pe aceleasi coordonate geo-ritmice.
Ascultat de sus, din stanga scenei, Rammstein suna bine, dar parca mai bine e in masina, in trafic de dimineata bucuresteana, lent si galagios. Concertul in sine a fost fain, merita mers cu siguranta. Fanii Rammstein ar spune mai multe; pe scara mea de gradare a atractivitatii, a luat un scor bun – a fost intre Rolling Stones si AC/DC. E bine de stiut ca de la Madonna am plecat dupa 45 min, iar la Pearl Jam am dormit efectiv. Prefer insa sa ascult Rammstein in masina, pe drumul dinspre Constanta, in somnolenta dupa amiezii de duminica. Parca ma simt mai prietena cu limba germana in felul acesta.
Dupa concert am incercat sa gasim un bar de tapas deschis; am mers pret de vreun ceas fara noroc; alti avusesera insa, judecand dupa vacarmul strazilor si paharele inca pline cu care plecasera dupa ei, spre cluburi. Ne-am intors la hotel trezi si usor infometati; dimineata micul-dejun mi-a razbunat partial pofta noptii trecute; aveau jamon si queso Manchego. Ne-am facut bagajele si am plecat aeroport.
Lasam in urma amintirea unei zile cat o vacanta si frustrarea unui festin gastronomic. In plus, a fost singura vacanta in care nu am stiut nici o clipa numele strazii pe care aveam hotelul. La ora 11:55 am luat avionul inapoi spre casa, via Munchen.
Fain de vizitat:
Recent Comments