Draft 1
Vazuta de pe mare, Grecia nu pare prietenoasa. Prea mult teren arid, case pitice si inghesuite peste tot pe unde malul apei s-a dovedit prielnic, soare si liniste. Din barca ta cu pinze incepi sa intelegi ca lucrurile se intampla in apa si pe apa – viata este in apa, culoarea este in apa, ba chiar si ritmul e dat de pesti si pescarusi. Grecia terestra se dezvaluie treptat in pauzele de navigat, dar atunci stii déjà ca frumusetea ii e data tot de apa.
Se spune ca luna august este lipsita de vant puternic si furtuni in Grecia, de aceea este o perioada buna pentru vacante lenese pe barci cu vele. Asa a fost si luna trecuta, cu toate ca putin vant in plus nu ar fi stricat.
Am plecat din marina Alimos pe 23 august cu Kos, un velier de 14m inchiriat de la Kavas si pana pe 2 septembrie am stat pe barca, zi de zi si noapte de noapte. Grupul pe care-l formam numara 3 skipperi (conducator de ambarcatiune cu vele), 3 musi/bucatari/turisti si un baietel, toti romani.
Capitanul nostru, un arhitect de 26 ani din Ploiesti, a avut mereu marea in gand, chiar daca permisul si l-a luat anul acesta. Dovada sta lucrarea de licenta, unde si-a ales ca subiect designul de ambarcatiune. A pregatit expeditia in Golful Saronic inca din februarie, fiind prima lui iesire cu barca in afara tarii.
Si am pornit. Cu motorul, caci asa se iese din port. Am mers si cu velele, perioade mai scurte, datorita vantului lenes. Barca aluneca atunci bucuroasa si se inclina sprintara. Lasam in urma insule pustii, de pe care se auzeau uneori clopote de capre.
Hydra mi-a parut cea mai dragalasa dintre insule, iar acest lucru se datoreaza in intregime magarusilor cu panglici in coama. Din barca cobori direct pe terasa unei taverne, iar mesele le imparti cu pisici multicolore tolanite mieros in jurul tau.
In Poros recomand ca obligatorie masa la Poseidon, un mic restaurant in port, unde calamarul este proaspat, iar pisicile sunt la datorie. Mancare delicioasa si o atmosfera ca la mama acasa se gasesc si la Leonidion, unde doamna Margareta umple masa bunataturi si zambete.
Am innoptat pe barca in golfurii azurii, cu bancuri de pesti lacomi roind si zburand literalmente in jurul celor din apa. Am stat pe Spetses si ne-am bucurat de apa clara si plaja pietroasa.
Am oprit si la Nafplio, vechea capital elena strajuita de o cetate venetiana. Vizitarea acesteia ofera bucuria unor vestigii bine conservate, lipsite insa de ghid sau pliante explicative. Este preferabila vizitarea dimineata devreme, caci soarele si cele 999 de scari ce duc la ea nu fac casa buna impreuna. Daca timpul o permite, se poate vizita Micene, o cetate si o civilizatie legendara marcata de nume precum Agamemnon si Clitemnestra, aflata la nici 20 de km departare cu trenul.
Inainte sa merg pe mare ma agatam de temeri si prejudecati terestre. Timpul petrecut pe o barca aflata mai mult sau mai putin in voia marii il vedeam ca pe o pierdere, prilej de nesfarsita motaiala ce-ti amorteste simturile. Nu puteam sa gresesc mai mult. Motive pentru care trebuie mers pe mare sunt multe. Ma gandesc la linistea pe care mi-o da marea; la ragazul de a ma intoarce la mine. Voi merge inca o data pentru emotia pura a intalnirii cu un delfin.
***
Draft 2
O ambarcatiune cu vele iti ofera libertate. Viata pe barca insa, te priveaza de ea. Am trait paradoxul timp de 10 zile, ca membru al echipajului unui velier inchiriat, ce a navigat sub pavilion grecesc timp de 12 zile in golfurile Saronic si Argolic. A fost prima data cand am inoptat, gatit si trait pe un velier aflat in miscare.
Neincrederea
Nu stiu sa inot si nici soarele nu ma place foarte tare. Marea inseamna pentru mine o umbrela in buza apei, o carte buna si un ceai rece. E limpede ca atunci cand s-a pus problema unei vacante pe barca, nu a sunat bine. Am respins gandul instantaneu, ca pe o musca ce-ti da tarcoale cand citesti; fara sa o privesti, o alungi cu un dos de palma in timp ce intorci pagina.
Intocmai precum musca, gandul m-a bazait o vreme, incurajat si de argumentele sufletului pereche, iubitor de mare si detinator de brevet de skipper. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac si pe asta, sa impartasesc pasiunea lui si sa imi infrunt natura terestra. Intrebari la care nu m-as fi gandit vreodata imi treceau acum prin cap – oare noaptea ar trebui sa dorm cu vesta de salvare pe mine? Exista aer conditionat? Am unde sa imi incarc laptopul? Cate carti ar trebui sa iau cu mine, avand in vedere viteza cu care citesc? Nu ar fi mai bine sa imi comand un e-reader, ca sa nu depasesc greutatea maxim admisa la bagaje? SPF 30 sau 50? Cat de mult se inclina barca si oare nu ar fi indicat sa stau mereu pe langa catarg? Nu excludeam nici eventualitatea legarii de acesta, precum tovarasii lui Ulise vrajiti de cantecul sirenei. Am cautat informatii despre efectele secundare date de Emetiral si alte medicamente contra raului de miscare. Viitorul nu suna bine, dar eram dispusa sa il infrunt, pregatindu-ma pentru ce e mai rau.
Constrangerea
Si am plecat. Cu haine putine si doar 2 perechi de incaltari (si acelea papuci), cu carti care ma pun pe ganduri, cu SPF 15 pentru el si 30 pentru mine, o rezerva secreta de ciocolata si credinta ca 12 zile trec repede, m-am imbarcat pe Kos 33. Barca, un Jeanneau Sun Odyssey de 43 picioare ce dezminte traditia nomenclatorului feminin, mi-a fost gazda buna in acea prima noapte de duminica spre luni. Abia de a doua zi avea sa isi arate adevarata fata.
Am plecat din marina Alimos, de langa Atena. In acele prime zile gandeam ca viata pe barca e ca panglica lui Moebius; indiferent pe care parte o intorci, arata la fel si nu vrea sa sa sfarseasca. Erau insa acele zile in care mi se confirmase temerea ca nu raspund bine la privatiuni. Restrangerea zonei de comfort imi bloca mintea. S-ar fi zis ca, fiind atat de limitate optiunile de activitate fizica, mintea imi va fi obligata sa se intoarca inspre ea si sa mediteze.
Imi propusesem la plecare sa profit de timp si claustrare pentru a scrie, pentru a face astfel acel exercitiu scriitoricesc mult visat. Nu s-a putut. Ca om ce si-a petrecut liceul si facultatea citind pe o banca in parc, barca imi parea un cort mai mare, batut de soare si purtat de apa. Viata pe cortul plutitor insemna sa dorm intr-un spatiu ingust, sa imi programez parcimonios dusul, sa accept limitarile unui aragaz rudimentar si provocarea unui dulap de haine minuscul si neprietenos. Mai numaram eu pe lista nefericirilor mele lipsa aerului conditionat si a internetului, precum si echimozele tot mai infloritoare de pe maini, picioare, coaste sau fata. Ca orice neofit trebuia sa trec printr-o serie de probe ale initierii. Botezul a culminat cu o parama dezlantuita de vant si croita pe buza mea superioara, strivind-o de dinti si umfland-o pentru cateva ore. Orice activitate serioasa se construieste cu sacrificiu uman, iar marea si-a cerut portia. Am concluzionat relativ repede ca traiul frugal si in natura nu e pentru mine. Dar asta o stiam de acasa.
Daca tot ajunsesem acolo, trebuia sa gasesc alte ganduri, mai pasnice cu care sa imi umplu mintea si sufletul. 
Entuziasmul Schimbarea s-a produs in starea de veghe; am descoperit repede ca somnul este un antidot polivalent – indeparteaza senzatia de rau sau plictiseala si face sa treaca timpul. Se pricepe asa de bine la asta inca am pierdut usor urma zilelor, devenind un anti-Robinson Crusoe esuat pe o barca si lipsit de vointa. Cu toate acestea, nu am dormit prea mult; timpul de fapt se dilata si oferea spatiu nesfarsit gandurilor. Neingradite, acestea veneau la mine cu perspective si solutii noi, cu proiecte si idei ce ma faceau sa numar iar si iar zilele ramase pana la intoarcere. Era un semn bun! Atunci cand coc proiecte noi pentru dupa-vacanta inseamna ca relaxarea functioneaza. Cartile luate cu mine isi faceau si ele treaba; nu cea gandita acasa, insa. Dupa cateva zeci de pagini de istorie a Golman Sachs, trebuia sa iau o pauza. Mergeam atunci pe punte si imi pierdeam privirea in albastrul de cerneala al marii. Ascultam comenzile skipper-ului si urmaream amuzata actiunile celorlalti skipper-i, membri ai echipajului. Apoi, mi s-au dat mie comenzi. Mie, musul musului musului! M-am executat, nesimtindu-ma in forma pentru o revolta. In definitiv, nici Kos nu era Bounty, nici insulele pe care ma puteau debarca nu era locuite.
Am invatat sa fac noduri si sa leg fenderele. Uneori, recuperam paramele. Alteori descurcam scotele. La volta, lasam capul jos. La acostare, protejam lateralele. Am invatat si uitat despre ghiu, foc, rai, ocheti, tacheti, hula si chila; un limbaj paralel, creat de marinari pentru a-i intimida pe musi, bucatari si vizitatori necalificati. Am avut vant slab in mare parte a timpului. Au fost si zile in care se mergea cu velele. Acelea erau chiar frumoase. Dupa cum era incredibil sa stai pe spate pe punte seara la asfintit; sa privesti stelele, sa incerci sa le numeri, sa le cauti pe cele cazatoare si sa uiti de tine. Sa mergi cu privirea pas cu pas pe Calea Lactee si sa ai impresia ca daca intanzi mana culegi o stea. Sau sa fi acostat la cheu, in porturi pitoresti, in fiecare seara altul si sa asculti viata insulei. Sa o simti pulsand din ce in ce mai tare, cu fiecare minut cu care soarele isi slabeste ardoarea. Sa nu iti mai vina tie, animal de oras, sa cauti disperat retea wireless.
Am avut norocul sa ne insoteasca un delfin, desi pentru scurt timp; jucausul a transformat ziua in sarbatoare caci a
venit insotit de o doamna delfin, cu puiul inotand cuminte deasupra, ca si cum ii era anexat ca aripioara. Am sa imi amintesc de doamna delfin si puiutul ei cu aceeasi emotie cu care pretuiesc maimutica ce s-a urcat pe mine gales, pentru a-si lua singura portia de baby bananas. Sunt intalniri care te intoc in timp, in vremea cand viata era simpla si emotia prima.
Prima oprire a fost pe Hydra, o insula de pe care masinile au fost izgonite, iar transportul se face cu magarusi. Cand am ajuns prima data pe Hydra, acum un an, un om fragezea o caracatita. O izbea ritmic de ciment, refuzandu-i dreptul la rigor mortis, oferindu-i in schimb nemurirea unui sos de lamaie picurat pe gratar. Anul acesta Hydra mi s-a dezvaluit ca insula celor o suta de pisici ghiftuite, din care sapte cerseau gratios si in grup la mesele tavernei din fata barcii noastre. A urmat apoi un golf singuratic, in care apa e turcoaz de transparenta, iar pestii mici si mari inoata bucurosi sa capete de mancare. Pe acesta l-am vizitat si la intoarcere, ramanand iar peste noapte si ratacindu-ma iar pe Calea Lactee.
Am mers apoi in Spetses, o insula frumusica si casa a Bouboulinei, eroina razboiului de independenta din 1821. Vaduva la acea vreme, Laskarina Bouboulina a construit nave de razboi, si-a organizat propria armata si a condus blocada navala. Dupa independenta castigata de la turci si cu ajutorul ei (lucru pentru care a primit postum medalia de amiral de la rusi), Bouboulina a murit intr-un conflict civil, ucisa de familia fetei cu care fugise unul din fiii sai. Pe Spetses urma sa aiba loc, chiar in ziua in care am ajuns noi, nunta fiului fostului rege al Greciei. De pe barca am putut urmari sosirea invitatilor la biserica – siluete in costume impecabile si rochii vaporoase, aduse la mal de Action man, o barca cu motor mandra sa fie taxi in aceasta zi. Desi interzise pe insula, nuntasii au sosit si in masini, siruri lungi de Mercedes-uri Sprinter, argintii si oficiale.
Dimineata, ancora noastra era angajata intr-o relatie intima cu Gratsia, ancora vecinilor italieni. Dupa negocieri transmise din gura in gura si cu 10 maini, scafandrul a acceptat sa ne deznoade pentru 60 de euro de barca si a purces la treaba. Italienii, s-a dovedit, nu stiau engleza. Nu stiau nici sailing, imi era evident dupa nodurile de ageamii pe care le facusera la fendere. A fost singurul incident prin care a trecut Kos si a fost unul minor. Bavaria, barca cu care naviga un grup de prieteni in paralel, si-a pierdut elicea.
Nu am vorbit deloc de mancare, pentru ca pana la acest moment nu a stralucit. Au fost preparate oneste, dar lipsite de savoarea pe care o asteptam. M-am dezmatat culinar insa la restaurantul Margaritei din Leonidion, o marina micuta, cu vreo 2 taverne si un magazin de tara. Margarita este o doamna la vreo 50 de ani, imbracata in negru, vesela si hotarata. Ne-a intampinat spunandu-i pe nume skipper-ului si ne-a informat ca legumele sunt cultivate de sotul ei, in gradina proprie. Fiul servea la mese si dupa cum aveam sa descoperim putin mai tarziu, mama sau soacra curata cartofi la bucatarie. Mancarea a fost excelenta, cu o dorada impecabila, calamari deliciosi si cataif pregatit special pentru noi. In piata de peste din Poros un pescar casatorit cu o suceveanca ne-a vandut 8 sardine si 8 creveti proaspat scosi din mare cu 6 euro. Intamplarea a facut ca uleiul de masline sa se termine tocmai cand gateam crevetii, asa ca l-am inlocuit cu putin unt. Am aromat cu usturoi ras fin si coaja de lamaie si am rumenit acolo crevetii, racorindu-i la final cu sucul lamaii. Au fost cei mai bni creveti mancati vreodata.
Intr-o dupa amiaza am sosit la Nafplio, in Peloponez. Vandut francezilor pe la 1388, cucerit de turci pe la 1540, orasul a fost recucerit de venetieni in 1685 si imbogatit de ei cu Palamidi, ultima mare constructie venetiana din afara republicii. Recuperata de turci, fortareata construita in stil baroc tipic este extrem de bine conservata si astazi, iar accesul se face la fel de dureros ca in trecut – se urca 857 trepte abrupte pana la intrare, peste 1000 pana in varf de unde se vede o panorama impresionanta asupra golfului Argolic. Nafplio, prima capitala a Greciei moderne are azi un centru vechi extrem de viu, cu taverne expunand fructe de mare si mici magazine de delicatese locale. In alta zi, am luat trenul pentru a merge la Micene, aflata la 20 km distanta de port. Zorita de venirea serii, vizitarea legendarei cetati a testat amintirile din vremea in care scandam Iliada in ritm iambic la orele de literatura universala. Am trecut pe sub poarta cu lei si ne-am plimbat printre granare, puturi-morminte si turnuri de aparare, rememorand crima Clitemnestrei si polemizand asupra adevaratului motiv al razboiului troian. Dezgropand aici o masca mortuara de aur, Schliemann ar fi spus ‘am privit fata lui Agamemnon’.
Ziua lasam in urma insule plesuve, cu talangi de capre si golfuri primitoare. Se facea baie – ei, se faceau fotografii – eu. Alunecam tacut si lasam in urma noastra un canal de valuri alburii, pe care Hansel si Gretel l-ar fi dibuit cu usurinta. Stateam pe punte, intinsa sub vele, inchizand ochii si avand sufletul deschis. Inspiram sare, zgomot de val sfios, luciri de pesti in gasca si tresariri de pescarusi. Expiram stresul cabinei de 2×2, dezamagirea barbunului lipsa din meniu si oboseala vietii de acasa.
Imi placea. Ma gandeam ca a calatori pe mare schimba perspectiva si focusul. Vacanta pe uscat pune accent pe destinatie, iar drumului nu ii cerem decat sa fie decent si suportabil. Calatoria ramane chiar si in cel mai bun caz un instrument, un mod de a-ti atinge scopul, de a ajunge la tinta. Pe mare, lucrurile stau invers. Ceea ce inseamna drum, devine destinatie, scop, obiectiv. Ceee ce traiesti pe uscat, in scurtele rastimpuri de alimentare sau vizitare, e pus intre paranteze. Sunt pauze menite sa puncteze calatoria; sunt semnele de circulatie ce ii articuleaza itinerariul. In plus, pe mare, incetezi sa fii subiectul si predicatul existentei tale mai mult ca oriunde. Te pierzi voit sau pe furate in imensitatea inconjuratoare. Pe o barca cu vele, subiect si predicat e numai vantul. As mai face-o odata? Cu siguranta. Doar ca de data aceasta vreau o barca de cel putin 49 de picioare, vant de 14-16 noduri, card de internet si o oprire obligatorie la Margarita din Leonidion!
Publicat in Ziarul Financiar Premium 24.09.2010
Recent Comments