In caz ca va intrebati, am facut 2+10+9+2 ore de la Bucuresti la Marea Bariera de Corali.
Cand eram mici, sora mea credea ca, daca sapi o groapa in pamant, oriunde, chiar sub picioarele tale, vei ajunge in China. Toti copiii credeau asta cand erau mici, cel putin pe vremea mea, in locul in care am crescut eu. Ce era original la sora mea insa, era modul in care a reusit sa priceapa notiunea de continent. Singura comparatie cu care s-a putut imprieteni a fost aceea de bloc, cu tari diferite la fiecare etaj. Gandindu-ma la Australia, tara vizitata iarna trecuta, nu ma pot abtine sa ma gandesc cum oare i-am fi explicat Roxanei ideea de tara-continent.
2+10+9+2 inseamna calatoria pana in insula Hayman, prima noastra oprire in downunder. Au fost 2 ore pana la Zurich, 10 pana in Hong Kong, aproape 9 ca sa ajungem in Sydney si inca 2 pana la Marea Bariera de Corali.
Humongous George de la Marea Bariera de Corali
Orice vacanta venita dupa un an de munca trebuie inceputa cu cateva zile de stat la soare. Aceasta este regula in grupul nostru, asa ca am inceput cu Hayman, o insula din Marea Bariera de Corali – singurul organism viu vizibil din spatiu si locul perfect pentru a incepe vacanta. Pentru lenesi are sezlonguri confortabile, pentru obositi masaj la umbra de palmier, pentru romantici plaja perfecta pentru nunta, iar pentru curiosi 900 de insule cu 2900 de corali independenti imprejur.
O zi in Marea Bariera de Corali incepe prin debarcarea dintr-un hidroavion plin de onomatopee admirative si camere foto la foc continuu. Imediat ce cobori pe platforma marina Fantasea faci cunostinta cu George, the groper. Daca ai in grup americani, atunci inainte de a vedea auzi, iar ce auzi nu poate fi altceva decat ‘humongous’ caci George este intr-adevar un peste imens. La Fantasea el era un fel de mascota care apare la circa 1m de suprafata fericit sa provoace silabisiri afectate (pronuntati cuvantul, cu voce tare sau in gand si imi veti da dreptate – hu-mon-gous).
Indiferent ca alegi barca cu fund de sticla sau snorkeling/ diving vezi corali si pesti mici galbeni, si pesti mai mari negri si din nou pesti mici, dar portocalii si multi, apoi o anemona, si inca una, si formatiuni tepoase de corali si o, Doamne, cea mai dragalasa (si nonsalanta) broasca testoasa posibila, si iar pesti, si stele de mare, atat de multe, de colorate si animate de un ritm ascuns, incat nu stii unde sa te uiti, ce sa gandesti, cum sa reactionezi. Din pacate, unde e bine e si rau, si unde e alb e si negru. In Marea Bariera de Corali raul se vedea cu ochiul liber – tufe moarte de corali, candva frumosi ca nimeni altii, din 1998 morti datorita efectelor lui El Nino. Specialistii se tem ca temperatura apei va creste si in viitor, la 29-30 grade Celsius, ceea ce va avea ca urmare disparitia a circa 95% din coralii de aici.
Simbioza din Daintree Forest
A doua oprire a fost in Port Douglas, linistit orasel de provincie cu lilieci atarnati de copaci ziua in amiaza mare si hotel plin de americani octogenari sarbatorind Craciunul. Nu tocmai imbietor, insa nu pentru asta eram acolo.
Am trecut raul pentru a intra in parcul national Daintree usor confuzi din cauza unor semne de circulatie care aratau o pasare mare care ba se ciocnea de o masina, ba era insotit de cuvantul ‘caution’.
Pana sa intelegem ce e cu el, am facut o calatorie cu barca in cautarea crocodililor, fara success insa. Ultimul vazut si capturat acolo se intamplase prin anii 20.
Daintree este una din cele mai vechi paduri tropicale de pe Pamant (peste 135 milioane de ani) si ceea ce vezi acolo pare un prototip ecologic al unei fabrici de oxigen. Fiecare copac si fiecare fir de iarba, animal sau strop de ploaie are rolul sau bine definit si, pentru binele nostru, nimic nu ar trebui sa strice mecanismul. Cel mai bun exemplu este chiar pasaroiul protejat la fiecare colt de poteca. Il cheama caswary, este ruda albastra si motata a strutului, la fel de mare si voinic si partner intr-o relatie de simbioza perfecta. Ce il face special? Dieta. Se hraneste cu fructele copacilor,pe care apoi le digera partial si le excreta. Acest lucru prieste semintelor, care germineaza astfel mai cu spor. Vizita in acest parc este ca o aventura a lui Guliver in tara uriasilor, in care te astepti parca sa apara si un T Rex flamand sau macar un Tarzan pe vreo liana.
Uluru Rock, sufletul rosu al tribului Anangu
Ne-am trezit la 5 dimineata, cand fluturii si mustele sunt inca adormiti si am mers in noapte, pret de o ora spre piatra-sacra, jumatate adormiti, jumatate inghetati. Cand am ajuns in tara pamantului rosu si plin de musculite al tribului Anangu, am uitat insa de toate. Ghizii te tarasc pana aici la o ora infernala tocmai pentru acest lucru – sa vezi soarele luminand muntele, mentru cu metru pana cand caramiziul intens te copleseste si te lasa fara cuvinte.
Uluru Rock si Kata Tjuta, sau The Olgas, sunt formatiuni de conglomerate ramase dupa disparitia marii care acoperea zona cu 500 milioane ani in urma. Povestite in cifre si notiuni geologice, capata greutate stiintifica insa nu acest lucru le defineste; dimensiunea religioasa si antropologica este cea care conteaza. Pietrele sunt spatiul primordial al spriritualitatii Anangu si membrii tribului isi pastreaza inca zone private in crevasele lor pentru ritualuri si meditatie. Acestea sunt inacesibile turistilor, carora li se cere sa pastreze linistea pe tot parcursul excursiei si a caror neascultare este sanctionata de un bluestem ancestral, asa cum se cuvine unui monument sacru.
Descoperite de europeni in 1872 pietrele sunt inundate de turisti, iar excursia include un tur imprejurul pietrei, povesti si legende si o initiere in tainele plantelor tamaduitoare folosite inca de membrii tribului Anangu. Acestia traiesc precum stramosii lor, nu au acte de stare civila sau obligativitatea mersului la scoala. Unii dintre ei parasesc rezervatia si se integreaza in lumea ‘civilizata’, altii raman insa si duc mai departe traditia, unii lucrand cu turistii ca ghizi (Uluru si Kata Tjuta apartin tribului, insa acesta a intrat intr-o schema de tip shared management cu asociatia parcurilor nationale din Australia).
Pentru a intelege ce inseamna Uluru, va trebuie un ghid bun, si mai bun decat perechea Frank – Uncle Leroy nu cred sa existe. Cu pielea tabacita de soare, tatuaje, pantaloni scurti si sosete de lana pana la genunchi, cei doi petrec 6 luni pe an cu familia Anangu care i-a adoptat. Stau in salbaticie, fara nici un ajutor din lumea de afara. Ii ajuta sa tina legatura cu ce este adevarat in viata, spun ei. Si tot ei se implica in propagarea acestui adevar prin organizarea de tabere pentru adolescente din toata lumea. Fetele renunta la telefon si Ipod pentru a trai cateva zile precum un Anangu, in cort, muncind cot la cot cu ei si invatand un alt stil de viata.
Melbourne is for foodies
Este tot ce pot spune in trei cuvinte despre acest oras din lumea veche, ridicat in cea noua probabil de nostalgia englezului departe de casa, pe la 1835.
In Melbourne nu am stat decat 2 zile, suficiente din pacate pentru doar 3 activitati principale – vizita la Twelve Apostoles, cina la Nobu si inlocuirea gentii Billabong, strasnic tovaras de calatorie de vreo 5 ani incoace, cu un impersonal dar trainic Samsonite.
Pe o raza de 5 km de hotel, la pas grabit, de turist dornic de imbuibare culturala am gasit locuri cu sushi la fiecare colt si mijloc de strada si tot aici am vazut pentru prima oara sushi roll, lung de vreo 12-14 cm si mancat prozaic, ca un hot-dog, la numai 4 dolari australieni bucata (cca 2.65 euro) Democratizarea sushi-ului nu afecteaza insa deloc miriadele de restaurante fine ce se insira pe malul raului Yarra, intr-un setting spectaculos seara.
Nobu este unul dintre acestea, si, pentru devoratorii de peste crud, este cu siguranta un must-try. Pentru mine revelatia a venit insa tot de la o vegetala, un mic si necunoscut citric cu o aroma si gust pe care le vanez de atunci in toate calatoriile. Numele ii este yuzu, iar aroma de grapefruit tanar, binecuvantat de o mandarina. Se potriveste cu pestele dar in imaginatia mea de cofetar ne-nascut o vad alaturi de val spumos de mascarpone pe blat molcom de pain d’espagne bine-crescut. Acestea fiind zise, ma intorc insa in realitate si marturisesc ca visul mi-a ramas in continuare vis, caci amintita fructa nu binevoieste a se lasa exportata proaspata niciunde. La Nobu mancarea a fost perfecta, insa Robert de Niro nu vine prea des in Australia, ne-a spus ospatarita.
Great Ocean Road
Sau 243 km de sosea de-a lungul coastei de sud-est a Australiei construiti ca memorial pentru cei cazuti in primul razboi mondial si populati de camionete cu placi de surf si baieti blonzi in cautarea valului perfect. Acesta din urma pare a fi de gasit in Torquay, capitala surfului si sediu central pentru Ripcurl si Quicksilver.
In ciuda soarelui cu dinti fiecare golf e plin de o multime de puncte negre, siluete in neopren negru, pinguini veseli stapani pe valuri uriase.
Tinta noastra a fost insa monumental natural The Twelve Apostles, in realitate 11 si in curand 10. Vorbesc despre formatiuni de calcar, rupte din malul inalt de care se sparg valuri imense si infinit de albastre. Sunt inalte de pana la 70 m iar eroziunea a inceput acum 10-20 milioane de ani. Zgomotul facut de apa este infernal, iar vantul care bate pe faleza, la fel, Spectacolul este insa unic si merita, iar bonusul poate fi vederea unui grup de koala in mediu natural, dormind pe cate o creanga.
Laid back Sydney
Gust de mare, de soare, de iarba proaspat tunsa si australieni relaxati, in slapi si cu un linistitor ‘no worries, mate’ in vocabularul de imediata intrebuintare – Sydney ar putea fi fara efort unul din orasele preferate ale oricarui european. Eu cred insa ca insa ca si in preferinte trebuie sa fim pragmatici si in consecinta, fiind la capatul pamantului, Sydney iese rapid din ecuatie.
In Sydney trebuie mers pe strazile mari si trebuie mers pe strazile mici. Trebuie mers pe pamant si trebuie mers pe mare. Trebuie incercat tot si mai ales, trebuie sa o faci relaxat, iar Revelionul este poate cel mai bun moment. Pe langa ocazia de a fotografia Opera in mii de culori si umbre, pregatirea pentru show este cu adevarat reprezentativa pentru oras – incepand cu ora 6-7 dupa-amiaza 1 milion de oameni, localnici sau turisti migreaza spre port, unde, odata ajunsi se aseaza pe un petic de asfalt si asteapta miezul noptii care vine precedat de un mini-show de artificii, destinat copiilor si tinut la ora 22.00.
Trebuie vazuta si gradina zoologica caci sunt sanse ca doar aici sa vezi un cangur – deloc spectaculos in captivitate. Noi am stat la coada pentru a face fotografii cu o koala. In secret eu am sperat ca voi putea tine in brate unul, asa acum stiam ca e posibil la alte gradini zoologice din Autralia unde ‘pet the koala’ este bineinteles cel mai bun instrument de marketing posibil. Nu a fost cazul insa, iar dragalasii nu au binevoit sa se trezeasca nici dupa cele 40 de minute de asteptare in rand. E amuzant de stiut ca la nastere puiul de koala nu este mai mare decat un bob de mazare; in plus, este orb, fara urechi sau par si locuieste timp de 6 luni in marsupiul mamei. La maturitate, stau agatati pe cate o craca si dorm cam toata ziua, caci hrana pe care o consuma – frunze de eucalipt – e saraca in proteine si nu le ofera energie si pentru altceva.
Daca mai e ceva de mentionat si care sa se incadreze in cele 9000 de semne cu spatii incluse alocate de editor, ar fi Bondi Beach, pentru plimbat catei, surf si magazine de suveniruri. A, si neaparat de luat cina la Aria, langa Opera.
Australia nu poate avea o concluzie decat o continuare; pentru mine, trigger-ul va fi ‘pet a koala’ cu siguranta!
Publicat in Premium, Ziarul Financiar aprilie 2010
Fotografii de Gabriel Chimisliu
Recent Comments