Ziua 3. Maramures

Ziua 3. Maramures

In care se vorbeste despre 

Breb si alti demoni 

Aruncati cu pietre, oua sau rosii daca nu sunteti de acord dar eu asta am vazut asta spun.

Drumurile sunt adesea proaste si de multe ori aglomerate, dar e bin caci multe portiuni sunt in reparati. Pe varfuri de stalpi sunt berze multe, familii cu pui, mai multe ca niciodata. Eu am mixed feelings mai rau ca niciodata. 

Maramuresul vazut de mine la inceput de iulie este frumos pentru ca natura e frumoasa si as putea zice si ca e frumos per total dar intr-un mod traditional romanesc nu maramuresean. 

Satele prin care am trecut arata in proportii covarsitoare ca niste sate obisnuite prospere, au case colorate cu fatade bine ingrijite dar nu prea mai au porti maramuresene. Nici casele nu mai sunt de lemn, au tigla multa si moderna de tabla, iar multe case noi sunt in constructie. Cele care au pereti de lemn, putine, cam una la zece-paisprezece case din zidarie, par vechi dar au fundatie aparenta de ciment. Stilul anilor ’90 este pervaziv, multe din casele relativ noi parand a fi facute dupa proiecte oferite gratuit de reviste gen Casa mea in acei ani. Si gama cromatica cu tonuri puternice, rar agresive. Casute de lemn dat cu ulei ars sunt putine, pierdute, ba parca rusinate intre cele noi. Am vazut in goana masinii in Calinesti cateva mai multe laolalta, mult mai multe ca in Breb cu siguranta. In Breb am fost ca la pomul laudat. Sunt multe case noi ce le ascund, le inghesuie pe cele vechi, reducandu-le la rol de depozit atunci cand nu le inlocuiesc de-a dreptul. Nici portile nu au ramas prea multe, cele mai vechi datate vazute pe traseul nostru fiind din 1997; promotia 2021 propune o poarta ale carui lemn lacuit deschis la culoare si buzdugane atarnate re fac sa cauti eticheta made in China. Este de departe modelul cu cel mai mare succes pe piata. Suntem intr-un Moeciu morosan. 

O calatorie pe ulitele Brebului tinde sa ajunga sora mai mica a mersului la plaja in Eforie Nord. Garduri vechi dar case noi, porti putine si acelea trase la indigo plus cacofonie de semne directionand spre pensiuni si locuri de luat masa. La fiecare bifurcare de drum stalpii sau gardurile pline de reclame iti atrag privirea in stanga sau in dreapta. Noi ne-am ghidat dupa semnul Breb 148 local food & garden unde am petrecut cateva ore minunate la masa, in hamac sau pur si simplu in iarba sfidand capusele. Este locul unde mi-am luat inima in dinti si am zis when in Maramu, do as the Maramu people do. Do paine cu unsoare, deci. Si desi erau peste treizeci de grade am gustat paine cu unsoare – un gust pregnant de porky pork, sare si boia pe o paine de casa gustoasa. Not my cup of tea, but nice. Am apreciat foarte mult placintele, limonada de soc si prajiturile precum si toaleta protapita mandra in natura, gatita cu tislaifer.

La intoarcere am luat-o pe jos pe-o ulita a satului, sperand ca astfel vom vedea ca ne-a scapat ceva privind din masina. Am vazut astfel mai bine, mai de aproape santierele ce pun case noi in curti vechi. Am identificat astfel si anii de pe cele cateva porti, deceniul noua al secolului trecut fiind cel mai vechi si mai rar. Din masina am ratat intr-adevar muzica vesela pseudo-balcanica dintr-o curte si gazonul frumos intretinut din alta. E normal ca oamenii sa isi imbunatateasca conditiile de viata, sa traiasca cum e mai bine pentru ei. Nu tin ca satul romanesc sa fie muzeu in aer liber; as vrea insa sa nu mi se mai vanda imaginea aceasta a Maramuresului pastrator al traditiilor. Nu e corect. 

Plimbandu-ne prin Breb am zarit o batrana tesand la un razboi pe prispa si am indraznit sa dam un buna ziua mai luuuuung, sperand ca ne va invita in curte. Bingo, asa s-a intamplat. Maria lui Simion Vicovan sta la numarul 90, asa cum a tinut sa ne precizeze. Tese presuri la razboi si sta de vorba cu turistii. Le vinde cergi, horinca si fete de perne. Raspunde la intrebari smechereste si ne zice ca a venit PRO TV-ul sa ii ia interviu si cand au intrebat-o ce varsta are a raspuns ca nu-i batrana dar e de mult. Are o casa mica de lemn, inaltata, traditionala. Din prispa intri intr-un hol mic ce are in stanga si dreapta cate o camera. In dreapta e camera buna, doldora de tesaturi puse pe o barna, pat si lada de zestre. Sunt de vanzare multe dintre textile. O fata de perna cu motive florale 100 ron. Ma imbie sa iau doua, sa am set. Ma codesc. E scump si mai mult decat atat am un feeling nasol. Intreb cine le-a lucrat. Raspunsul nu ma ajuta. Fraza incepe prin a zice ca cine stie cine le-a lucrat dar face o voluta si termina prin a pune paternitatea in bratele ei si ale fiicei despre care aflasem anterior ca e plecata in alt oras, departe, de ceva vreme. Nu insista mult sa cumpar dar e ceva in aer care nu-mi da pace. Iau o singura fata de perna ca sa nu regret ca nu am o broderie maramureseana insa senzatia de not kosher e Inca acolo. Le simt parca si pe preitenele mele reticente. Ele nu iau nimic. 

Privind in urma imi pare ca acel razboi era scos afara din casa nu pentru ca ar fi fost mai racoare acolo ca nu era, ci ca sa il vezi mai bine de pe strada. Sa dai binete tare de la poarta. Welcome to my parlour said the spider to the fly. 

Sunt sanse sa gresesc si o ponegresc pe saraca batrana. Nu voi sti probabil niciodata, insa voi folosi fata mea de perna cu flori morosene cu un cringe, cum fac cu covorul de matase cumparat in Fez de la un negustor inlacrimat la comanda parca.

Ce mi-a placut mult in Maramures au fost pasunile. Realizezi cat de important este fanul pentru maramureseni cand vezi cate capite, stoguri si casute inalte exista pe orice petic de faneata. Parafrazandu-l pe Dickens, este fan everywher, fan up the hill, fan down the hill, fan over the hill, fan along the river. Iulie este un timp minunat sa te duci in Maramures din acest punct de vedere, caci plaiurile sunt verzi iar capitele aurii. Adesea capitele iau forma unor mamuti, caci fanul intins la uscat pe schelete lungi de lemn inruchipeaza mamifera mai mici sau mai mari ce parca acum vor vorbi ceva cu glasul lui Ray Romano in Ice age. Dar nu, familiile de Manfrezi de pe pajistile Maramuresului stau molcome in soarele arzator. 

Iesind de pe drumul principal, in unele zone vezi case si sure de lemn pe coclauri, ici colo, presarate la distanta mare intre ele. Uneori, drumul inseamna o carare asfalata cu o singura banda, ce lipeste masina de garduri scunde si case fara oameni. In toata calatoria noastra nu am vazut oameni in curti sau pe drum decat in vreo doua trei instante, una fiind duminica ce-i scoate la biserica.

Mi-au mai placut bisericile de lemn si cimitirele lor vechi, cu cruci din lemn si piatra, cu litere sterse de ploi si soare insa despre acestea, mocanita, Sapanta si Sighet in zilele urmatoare. 

R & R

As mai merge la Breb 148 ca sa apuc sa stau in acest hamac pe care a fost bataie si pentru placintele prajite cu urda si verdeturi.