Select Page

Povestea Tartei Tatin

Mademoiselle Stephanie este grabita. Are de pregatit cina pentru oaspetii hotelului si se plange ca nu are ajutor. Cand e grabita ruleaza r-urile cu putere, ca si cum ar rasni piper lung de Indonezia.

Pentru seara a anuntat supa rrece de cartofi si prrraz sotat in unt, fripturra de rrata la cuptorr cu purrre pufos si prajiturra cu merre. 

Este trecut de patru dupa amiaza si abia a reusit sa transeze rata si sa curate mormanul de cartofi. O ajuta un baiat, insa acela mai mult se zgaieste la fustele slujnicei. 

La ora cinci jumatate friptura e condimentata in cuptor, iar prazul se desface lenes in tigaie, sfaraind usor in unt. Cina se serveste la ora nouasprezece si mai sunt atatea de facut. Ah, daca Caroline, sora ei intru sange, singuratate si hotelarie nu ar fi stat azi la palavre cu vanzatorul de lapte. 

Ca domnisoare respectabile ce tin un hotel in Lamotte-Beuvron, la nici 160 kilometri de Paris, Stephanie si Caroline Tatin fac piata, gatesc si servesc oaspetii singure, primind ajutor doar la menaj si gradinarit. Nu se face ca niste domnisoare, chiar daca au impletit cosita dalba, sa se ocupe de lenjeria cavalerilor ce poposesc la hotelul lor. 

Stephanie a curatat merele si le-a pus la foc moale, scaldate in unt si zahar. Verifica apoi rata in cuptor si decide ca ii mai trebuie putina untura. Pasarea aceasta nu a fost indopata bine, o sa ii transmita ea fermierului Philippe. Pe cand cauta untura ramase de la rata de saptamana trecuta, nasul ei lung de fata batrana ii spune ca untul s-a caramelizat. Alearga intr-un suflet la masina de gatit si striga inca inainte de a ajunge ‘Mon Dieu! Am arrrs merrrele.” 

Are dreptate dar numai pe jumatate; merele s-au rascopt si-s rumene si lipicioase in tigaie, bolborosind nervoase in suc propriu, ingrosat de unt si zahar. Ce sa faca? E trecut de sase jumatate, nu mai are nici timp nici mere sa refaca prajitura. Acopera dezastrul cu o paturica de aluat foetat, lasa la cuptor si jumatate de ora mai tarziu rastoarna prajitura pe un platou. Feliile de mere se cuibaresc cuminte in sosul ce se-ntareste usor, pastrandu-le in forma; nu este un dezastru dar Stephanie continua sa o bombane pe Caroline cea flecara. 

Cu inima cat un purice, domnisoara Stephanie se infatiseaza oaspetilor tinand in mana platoul rotund si ii serveste cu gura stransa, aruncand sageti verzi din ochi catre mademoiselle Caroline ce tocmai a intrat in vorba cu un domn care a cerut a doua portie de desert.  

Se intampla pe la 1890, in Franta, iar desertul a devenit unul simbolic pentru gastronomia franceza.

 

Cum poti sa gresesti si tu o tarta Tatin: 

Laura Laurentiu da o reteta pentru care ai nevoie de urmatoarele:

  • 3 mere marisoare
  • 4-5 linguri de zahar
  • 1 lingura buna de unt (30 de grame)
  • 300-400 de grame de aluat foietaj

Pentru instructiuni si reteta aluatului dati clink pe linkul de mai sus.

***

Miezul povestii este adevarat, detaliile ce contextualizeaza imi apartin; acest text este un exercitiu de scriere creativa. 

Poate Eros este pentru fete, dar Rammstein nu e doar pentru baieti

Pe Eros Ramazzotti l-am cunoscut în clasa a VII-a. Eram acasă la Anda, vecina de la scara una cu care mergeam zilnic la şcoală, ne uitam la televizor la muzică. Nu stiu ce mi-a placut mai mult la el la acea prima vedere – să fi fost vocea nazala, sau italiana cea bland curgatoare –, cert e că s-a instalat temeinic în viaţa mea.

Eros a locuit multi ani pe peretii camerei mele, spre disperarea mamei, nepregatita sa isi sacrifice zugraveala calcio vecchio. Pasiunii mele din adolescenta ii datorez multe – pentru a-l intelege mai bine mi-am dezvoltat spectrul lingvistic, invatand italiana singura, dupa manuale trase la xerox, si verificandu-ma cu seriale de pe Italia 1. Am părăsit gaşca filateliştilor şi am intrat in grupul copiilor cool, care faceau schimb de postere  –  asa am capatat si oarece capabilitati de negociere, care au sucombat insa, rapid. Am câştigat şi experienţa polemicii, prezenta lui Eros in camera pe care-o împărţeam cu sora mea iscând dezbateri aprinse.

Graţie lui Eros am ajuns să mă cunosc mai bine: am priceput destul de repede ca mă descurc mai bine in jungla conjugarii verbelor italiene decat la inregistrarea unei casete cu muzica (vorbim de anii ’90, cand CD-ul era OZN). Pentru Eros am fost la primul meci de fotbal – juca echipa de fotbal a cantaretilor italieni contra celei a romanilor. Eros era capitanul.Am înţeles atunci că in viata faci compromisuri, şi doi, libertatea de exprimare dispare cand mergi cu tata la meci şi el tine cu romanii.

In facultate, Eros a ramas alaturi de mine, chiar daca mama a castigat razboiul si peretele cu postere a redevenit rozaliu, cu mici stropi albi. Posterele au fost stranse si le-am pierdut urma o vreme. Le-am redescoperit cateva veri mai tarziu, uimita de strania familiaritate – le pusese mamaie pe peretii de lemn ai bucatariei de vara.

Nu cred ca asteptarile mele in materie de Fat Frumos au fost influentate de Eros. Nu am avut prieten italian, desi avea balta peste in acei ani, imediat dupa Revolutie. Nici unui băiat din cei cu care ieseam nu ii placea Eros, dar nici nu mă aşteptam. Stiam de pe atunci ca Eros este pentru fete, asa cum Metallica este pentru baieti.

Despre Gabi, sufletul meu pereche am ştiut de la inceput ca a fost şi continua să fie rocker, dar cum relatia noastra s-a clădit pe tacute si nesimtite, faptul ca asculta acea muzica a devenit doar un amanunt. Primele vacante impreuna au fost music-free: am mers pe insule calde si in orase vechi – ne-am pus la comun timpul liber fără ca acesta să includă concerte. Dacă erau trupe rock in oras, eu nu le vizitam. Se ducea singur si mie imi convenea. In definitiv nici eu nu tineam ca el sa vina cu mine la shopping.

In timp, am inceput sa ne invitam reciproc si in ultimele bastioane de independenţă. Acum vreo 3-4 veri, am mers impreuna la festivalul Summercase de la Barcelona. Cantau Chemical Brothers si Massive Attack. La ultimii, am adormit. El a inceput sa intre cu mine in magazine. Cum eu imi fac cumparaturile doar in vacante, aveam o lista lunga de bifat. A inceput sa se plictiseasca.

În alta vara  am mers la Novarock, langa Viena. Cantau Marilyn Manson, Limp Bizkit si Pearl Jam. Am adormit din nou. S-a dat peste cap şi echilibrul cumpărăturilor: pentru mine am început să merg singură, dar petreceam ore asistandu-l cu ale lui.Vacantele comune  s-au inmultit, dar pofta mea de rock a ramas mult timp aceeasi: zero. Singura provocare era cu ce sa ma imbrac la concert, de parcă mă pregăteam pentru un bal mascat: cine inchiriaza „haine rock”?

Pe Eros îl ascult mai rar, dar nu ştiu dacă din cauza schimbării stării civile, a jobului de antreprenor sau a pisicii care-mi consumă energiile materne. În plus, noi nu ascultăm muzică acasă, ci doar în maşină (fara vreo constrângere oficială). Am in torpedo cateva CD-uri, aşa cum au alcoolicii sticle de vodka in dulapul cu haine. Il ascult cu nostalgie si zvacnesc la fiecare acord de Stratocaster.

Masina avea sa fie si instrumentul inocularii mele cu substanta activa a rockului. Mergem des la Constanţa, la parintii lui Gabi, un drum de două–trei ore îmblanzit pe alocuri de muzica. La o medie de 20 drumuri pe an, inmultit cu 500 de kilometri dus–intors timp de cinci ani, am ajuns să ascult multa muzica rock – merg cu masina lui, ascult deci muzica lui. Am început să recunosc melodiile, apoi sa stiu cine ce canta. Incet-incet, concertele au devenit mai mult decât prilej de vacanta sau role-playing.

Anul trecut am fost la AC/DC la Atena. Pana la concert, adevaratul castig al vacantei a fost mancarea: creveti proaspeti, barbuni crocanti si minunata salata horiatiki.

Orasul intreg parea sa gazduiasca o intalnire  a tricourilor negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, impodobite cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere. Apoi tricourile negre au marşăluit cuviincios spre porti.

A fost momentul in care am simtit nevoia sa devin si eu unul dintre ele; cumva, pe parcursul zilei baby-doll-ul alb cu broderii florale nu imi mai respecta starea de spirit.  AC/DC la Atena a fost concertul care mi-a deschis apetitul pentru rock.

N-a fost muzica cea care m-a convertit; nu a fost nici spectacolul. Au fost tricourile negre. Toate categoriile, marimile si istoriile – de la cei care i-au vazut pe AC/DC la debut, cand ei înşişi purtau pantaloni scurti, la cei abia intrati in luna de miere si la cei ce isi insoteau copiii adolescenti, impartasind cu ei o pasiune inceputa cu mult inainte ca acestia sa se nasca. Erau acolo rockeri tineri umbland in haite şi batrani lupi solitari, cu par lung si tricouri afisand concerte din ani de mult trecuti. Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Brian si Angus au inceput sa cante, tricoul meu cel negru m-a invatat sa sar şi sa tip in cor. M-a învăţat sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu oamenii din jurul meu.

Dupa aceea am fost la un concert Rammstein, la Bilbao, la AC/DC, Manowar, Mettalica si Rammstein la Bucuresti, si din nou AC/DC la Paris. Vorbim deja de urmatoarele concerte rock, dar nu imi mai fac griji – acum am haine potrivite si reusesc, cumva, sa rezonez cu muzica rock. A fost nevoie de multi ani si multi kilometri catre si dinspre Constanta, dar sufletul meu pereche a reusit. Iau parte la ceea ce ii place lui si invat sa renunt la prejudecatile unui fan al muzicii italiene.

Asa cum am fost inclusa din oficiu pe lista celor care merg la Rammstein si Metallica, exista si reversul –  mi-a făcut cadou-surpriza bilete la concertul lui Eros de pe 11 iulie. Sufletul meu pereche nu va veni cu mine, dar nici nu trebuie. Eros este pentru fete, Rammstein nu este insa doar pentru baieti.

AC/DC, Acropole si papusi gonflabile. 2010

Desi nu sunt rockerita (in ciuda admiratiei mele netarmurite pentru non-culoarea neagra), m-am nimerit la concertul AC/DC de la Atena saptamana trecuta. Spun m-am nimerit gandindu-ma la (in)apetenta pentru acest gen de muzica, si nu la partea logistica – bilet concert, bilet avion, cazare – in care am fost mai mult sau mai putin implicata.

Calatoritul in scopuri muzical-culturale a fost pentru mine o ocazie de a ma imprieteni cu un oras judecat in pripa intr-o prima calatorie, acum 3 ani. Atena este mare, cu peste 5 milioane de locuitori carora le revin pe cap de locuitor cel putin cate 10 artefacte si 2 coloane de temple (ionice, dorice sau corintice; mai stiti sa faceti diferenta?)

Oamenii sunt prietenosi si devin si mai prietenosi cand aud ca esti din Romania. No need for country branding here! Mancarea e buna; de fapt este atat de buna incat a devenit leitmotivul celor 4 zile petrecute la greci. In plus, mancarea devine cu atat mai buna cu cat taverna in care o mananci e mai departe de centru sau arata mai putin infloritor. Vremea a fost faina, salvata de briza care alunga parte din cele 30 de grade la soare.

Cam acestea ar fi coordonatele demo-gaastro-meteorologice. Intrind in detaliu, peste tot in Plaka, zona veche similara Lipscaniului nostru sau a bazarului istanbulic, intalneai tricouri negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, impodobite cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere.

Pe la ora intrarii in stadion tricourile negre marsaluiau cuviincios spre porti. Cateva se opreau sa-si cumpere fistic, alune sau bere – Amstel la cutie, singura disponibila si care, culmea, nu isi facea reclama ca sponsor al evenimentului.

Pentru mine, prioritatea momentului a fost sa devin si eu un tricou negru; cumva, pe parcursul zilei baby-doll-ul meu alb cu broderii florale nu mi s-a mai parut potrivit. O data intamplata traansformarea (multumesc seller-ului pentru usurarea alegerii – pentru fete nu aveau decat un model, o marime) am inceput sa privesc in jur, de pe bucata mea de gazon sectiunea stanga-fata.

Nu a fost greu sa fac o segmentare a publicului; erau tricouri negre, tricouri negri si tricouri negre. Toate categoriile, marimile si intentiile – de la cel care i-a vazut pe AC/DC la debut, cand el insusi purta pantaloni scurti, la cei abia trecuti in tagma oamenilor cu familie care remorcau una bucata jumatate, la cei cu copii adolescenti la pachet; de la rockeri tineri, umbland in haita la batrani lupi solitari cu par lung si tricouri afisand concerte din ani de mult trecuti.

Pe stadion erau peste 50,000 oameni, toti ca unul. Un balaur cu mii de capete dublate de cornite vesele de dracusor aprins. Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Bill si Angus au inceput sa cante, tricoul meu cel negru m-a invatat sa sar, sa tip in cor, sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu restul lumii rock. Care e acel punct nu stiu, dar a fost incredibila submersia intr-un sentiment comun imens, creat de muzica acestei trupe de la care nu recunosteam inainte decat 2 melodii.

Cat despre papusa gonflabila si care e legatura ei cu Acropolele, povestea e urmatoarea: vizitand pentru a doua oara vestigiile am avut bunul simt sa cedam insistentelor unei ghide cam zurlii. Am angajat-o si pentru o ora am fost conectati la o suma de informatii, teorii si mandrii nationale din care am retinut ca fiind mind-blowing raspunsul la intrebarea – de ce virginitatea era bunul cel mai de pret in antichitate? Simplu, practic si extrem de balcanico-machist. Pai intr-o epoca in care nu existau antibiotice iar STD-urile (i.e. bolile cu transmitere sexual) colcaiau in voie, nevasta trebuia pastrata cat mai sanatoasa pentru a creste copiii si a asigura perpetuarea casei. Astfel, luata virgina si intrebuintata in scopuri strict de procreare aceasta isi ducea la indeplinire menirea; legatura cu papusa gonflabila? Va las pe voi sa o descoperiti. Va mai spun doar ca AC/DC a avut o mega si relativ-decenta papusa gonflabila pe scena, iar in antichitate existau 3 categorii de femei – neveste, curtezane si preotese.

A, si inca ceva – coloanele ionice sunt acelea cu capitelul sub forma unor coarne de berbec stilizat, in caz ca va intrebati!