Bali. Room 4 Dessert si cateva recomandari. 2019

Bali. Room 4 Dessert si cateva recomandari. 2019

Imi pare ciudat ca mi-am gasit timp sa scriu despre experienta mea la Room 4 Dessert tocmai acum cand Biscuitul e temporar inchis, victima a ghetii si a neglijentei vecinilor de deasupra. Poate ca tocmai acum este insa momentul sa scriu despre Will Goldfarb si incercarile prin care a trecut inainte sa isi implineasca visul in Bali, insula pe care am revizitat-o in vacanta de Craciun. Despre Bali voi scrie putin si numai de bine; las deoparte problema gunoiului care pare sa sufoce din ce in ce mai multe insule si chinezaria din Ubud Market si aleg sa amintesc doar cateva locuri minunate pentru cei care poate sunt in cautare de idei oentru vacanta, asta insa la finalul postului. 

Despre Will nu stiam nimic pana prin noiembrie cand my significant other mi-a comandat de pe Amazon cartea lui. A aparut astfel intr-o zi o carte galben-aurie, pe masa. Recunosc ca i-am mangaiat coperta din matase caserata, i-am citit titlul – Room 4 Dessert – si am abandonat-o dupa o rasfoiala scurta, pe aceeasi masa. Era deja aglomerat la Biscuit , decembrie aducand multe proiecte faine dar si oameni mai putini in echipa. Nu aveam nu vreme ci chef sa mai citesc despre inca un chef smecher care-si permite sa testeze orice nebunie pentru ca are cu ce, cu cine si mai ales pentru cine. La Biscuit nebuniile se vand bine dar in cantitati mici si doar daca-s temperate/ temporare. Deocamdata, sper. 

L-am abandonat pe Goldfarb ca sa ma lupt cu demonii mei, fara sa stiu ca lectura lui mi-ar fi facut bine. Lectie invatata. 

La final de luna de la Biscuit am plecat aproape direct in vacanta iar acolo norocul, zana buna, soarta m-a scos in calea unui restaurant cu nume de restaurant fain din Cluj si asa am ajuns sa primesc cateva recomandari de restaurante faine in Bali, thanks Dan! Printre ele era si Room 4 Dessert! A fost un dus rece, un soc din care m-am trezit suficient de rapid cat sa reusesc sa fac o rezervare pe ultimul loc liber in ultima zi de vacanta. Lucky again! 

Asa am ajuns duminica 6 ianuarie la ora 16:55 in fata restaurantului de desert, asteptand sa se deschida alaturi de un grup de oameni in mod evident la fel de obsedati de desert si amuzati ca stam la coada sa se deschida. Mi-amintesc ca am mai facut asta doar de doua ori: prima data in fata la H&M in Spania (nu aruncati cu piatra eram proaspat corporatista in 2001 iar brandul avea atunci alta imagine pentru noi, est europenii nescosi in lume); a doua oara am asteptat pe rue de Poisonniere sa se deschida atelierul lui Christophe Michalak – inchis lunea, deschidea martea la pranz iar eu aveam avion spre casa in doar careva ore; da, aceeasi disperare dar pentru o cauza mai buna).

Cand usa s-a deschis cel care a iesit era chiar Will Golfarb, dar cum sa fi stiut? Cartea nu i-am citit-o, despre episodul dedicat lui de Chef’s table tocmai aflasem acolo; uitasem sau ignorasem cu desavarsire sa ma informez, oboseala din decembrie ma epuizase mai mult ca oricand (vacanta asta practic am zacut la soare sub pretextul ca am mai fost in Bali, been there done that etc). Chef Glodfarb s-a intretinut cu noi toti cateva minute, aratandu-ne locul viitoarei gradini si spunandu-i sotului meu ca sotia lui e din Romania si-si vizitase mama soacra in Bucuresti de curand! Ne-a asezat la mese, iar noi am nimerit la bar unde echipa asambla farfuriile – minunata pozitie pentru a vedea nu doar tehnici dar si modalitati de depozitare a elementelor si plating. 

Restaurantul ofera doar deserturi si exclusiv degustari, a caror componenta se schimba periodic. Sezonul nostru s-a numit The prince is seldom told the truth sau cam asa si a inclus 9 deserturi. Degustarea este gandita pentru doi oameni impartind aceeasi farfurie si chiar daca unele portii ar parea mici, ca la orice chef care stie meserie cantitatea de mancare este mai mult decat suficienta. My soul mate si-a luat si degustarea de cocktailuri recomandata ca pairing si desigur mi-am bagat si eu nasul si nu numai. Great pairing! 

Este momentul sa recunosc ca atunci a fost momentul in care m-am informat despre chef. Da, I googled cu nerusinare pe sub masa. Asta sunt, nu ma ascund (bine, acolo m-am ascuns). Cat si-a tinut speech-ul de intro eu am citit despre inceputurile lui, despre stagiul la El Bulli cu Albert Adria si insuccesul de la New York, unde, spune chiar el, erau mereu dat afara de la job, despre primul Room 4 Dessert de acolo si perioada buna in care criticii l-au imbratisat cu entuziasm si despre cum asociatii au inchis restaurantul nestiind cu sa faca fata succesului lui. Si daca asta nu e nimic, cand totul parea inchis in New York si a hotarat cu sotia sa emigreze in Bali a venit cancerul. Restaurantul de acum este rezultatul a tot ceea ce este si i-a fost dat sa fie Will Goldfarb. Are o echipa locala tanara pe care o ghideaza atent si relaxat (boala i-a subminat mult capacitatea de a munci fizic) si un spatiu fain industrial-rococo intr-o cladire independenta in afara zonei comerciale din Ubud. L-am intrebat pe Will daca primeste stagiari; ma vedeam stand o luna in Bali la iarna si muncind in bucataria lui. Din pacate pentru mine insa din fericire pentru localnici, legislatia muncii nu ofera permis de munca decat strainilor supra-specializati, care sunt astfel incurajati sa vina si sa instruiasca forta de munca locala, nu sa le ia locul. Ca sa ma aline probabil, cand imi semna meniul, Will mi-a cerut la final sa ii trimit detalii despre Biscuit, fara sa realizeze ce mica ma simt si suntem in comparatie. 

Deserturile sunt atent lucrate iar povestea lor se simte, se gusta, nu sunt cuvinte goale ca-n multe meniuri. Mi-a placut modul in care Bali era prezent in fiecare desert – bezeaua de cocos, zaharul brun de trestie, jammu (bautura din plante fermentate) si cafea, ierburi si legume exotice noua. Din cele noua deserturi ne-au placut multe si chiar si cele care nu au ajuns pe lista scurta m-au intrigat. Ca om care intra in fiecare in laborator ba chiar isi sufleca mainile si desi nu se considera cofetar pricepe totusi destule, inca stau si ma gandesc la tehnicile folosite si incerc sa ghicesc ce si cum. Sunt constienta ca multe functioneaza pentru ca sunt deserturi de restaurant, plated ca sa reziste si sa ofere maximum de satisfactie consumate in 5-10 minute de la asamblare. Dar tot voi incerca sabayon-ul si spumele lui. Si bezeaua care nu e bezea, desi e arsa. Sper sa va vad la Biscuit atunci cand testam! Vom anunta pe retele, asa ca veniti si spuneti cuvantul cheie ‘Goldfarb’ si primiti a taste of Will’s Bali. Save room for dessert! 

planifolia are barley cracker si o pastaie de vanilie (de unde si numele desertului) care nu e pastaie. 

carrot cake vegan cu foaie de turmeric, ulei si seminte de dovleac  

bezeaua de la jitterburg perfume e de fapt inghetata de lamaie; desi nu simti iasomia e interesanta sfecla cu cocoa nibs si pepene galben la grill

incidente stradale – un super bun dacquoise moale de cocos si crema de cafea

super bun the sugar refinery – coconut nectar chantilly si soursop icecream

creme brulee cu ceva fain, nu mai stiu ce

hot chocolatw mousse cu Will mom’s cookies

Pana la urma cred ca nu e ciudat ca scriu abia acum despre Room 4 Dessert. Cand am intrat luni dimineata in cofetarie m-a surprins un usor miros de huma, de var ud dar in cele cateva secunde nu m-am gandit decat ca trebuia sa miroasa a prajituri. Abia cand am deconectat alarma am vazut apa scursa pe perete si apoi tavanul casetat de coloane de apa si lacul de pe podea, laptopul, casa de marcat, POS-ul si restul imbibate de apa. Nu are rost sa scriu ce inseamna sa iti vezi munca pusa pe butuci; pot explica prin zapada, ploaia si gheata care au facut pagube mai mari de atat in oras in weekendul trecut. Sunt indreptatita sa caut responsabili in vecinii de deasupra, neglijenta lor in a-si tine balconul curatat si cu scurgeri functionale este cea care m-a obligat sa inchid doua saptamani afacerea. Din cauza lor a trebuit sa refuz comenzi serioase. Un alt vecin mi-a spus insa sa nu fiu tragica si am ales sa vad in asta un semn. Un raspuns la o intrebare. Cineva acolo sus vrea ca eu sa fac o pauza; probabil ca e o lectie de invatat din asta si sper sa o descopar si sa o invat. Pana atunci, asteptam sa se usuce peretii, pregatim lucrarile de renovare si gandim deserturile pentru Dragobete. Invat ceva din cartea si viata lui Will Goldfarb si merg mai departe. 

Adriana 

PS: Luati cartea. Este minunata. Asa cum e Will, cu deserturi si referinte literare si muzicale pentru fiecare etapa a evolutiei sale, cu povesti needulcorate si retete pe care eu una deja le-am pus pe lista de teste la Biscuit. 

PPS: vizionati episodul dedicat de Chef’s table. Humbling. 

***

Si acum, daca tot am promis, cateva locuri faine in Bali. Aceasta a fost a doua noastra vizita, la vreo dousprezece ani distanta, de aceea o parte din must-see si must-do nu se gasesc mai jos, fiind bifate in prima vacanta.

Restaurantele sunt incredibile atat ca meniu, mancare dar si ca design si servicii (si care, mai toate, necesita rezervare); desi pare sa fie capitala mondiala a veganismului, iar noi un vegetarian si un flexitarian, restaurantele mentionate sunt conventionale, cu cate ceva pentru toata lumea.

Sardine, unde am mancat un delicios peste oppakapaka si inghetata de piper negru  pe ritmurile lui Ionel, Ionelule nu mai bea baiatule al Loredanei!

Poppies in Kuta, e acolo din 1973 si este faimos pentru Pina Colada servita intr-o nuca de cocos sculptata. Mie mi-a placut mult gradina; mancarea a fost buna (gado gado cu sos alune si sate udang). 

SeaSalt in Kerobokan unde daca vii de pe plaja un angajat te asteapta cu un furtun cu un jet de apa sa te speli pe picioare si unde mananci privind marea pe inserat. Bucatarie bazata pe seafood cu influente japoneze si o prezentare impecabila. Colectia de saruri aromatizate este foarte interesanta. 

Kaum pentru un meniu pan-indonezian realizat impecabil, cu un delicios orez prajit uscat in oala de lut, deserturi traditionale deconstruite si jammu minunat. 

Revolver in Kuta, o cafenea de specialitate cu intrare ca de club un epoca prohibitiei (bati la usa, se deschide, intri intr-un spatiu imens in care oameni de tot felul beau cocktailuri cu gin si cafea balineza si mananca, printre altele, o super dulce dar buna bannoffee pie).

Planet Earth Eco Vegan Bakery in Kuta – tot ce poti visa daca esti vegan sau flexitarian. De luat cookies si crackers (faini mai ales Peanut brittle), de evitat Concot’su Kefir de apa de cocos (e un fel de zeama de la muraturi otetite) si de incercat Real Vegan Cheddar si altele dar numai daca sunteti chiar foarte foarte curiosi. Sunt groaznice; branzeturile vegan mai au muuuuult pana departe. 

Locuri de vizitat, oriundem sunt minunate la fel ca si oamenii.

Insula Lembongan daca esti pasionat de scufundari; sunt multe scoli de diving care ofera si cazare; conditii modeste dar astmosfera e interesanta caci diver-ii sunt de peste tot si oameni faini in general. Bali Eco Bakery (foto mai jos) are super smoothies si cookies vegan, intr-o atmosfera minunata de liniste si pace (un fel de good-for-the environment-Starbucks caci unii turisti isi lasau papucii la intrare si stateau pe laptop ziua-ntreaga) 

Amed – in estul insulei Bali, acelasi lucru ca mai sus, cu si pentru divers, doar ca nu e insula ci satuc cu cocosi care canta in zori si ulite noroioase dupa ploaie. Oarescum the real Bali, desi cu destule rezerve. 

Un tur de tipul Outdoor Ubud te scoate putin si partial din circuitul comercial si te duce la o cascada ascunsa pe un drum spectaculos prin apa si printre stanci stramte, o experienta cvasi-mistica daca te prinde in the right state of mind, un fel de coborare in infern si extazul de inceput de lume. Mai vezi populare si aglomerate terase de orez dar si temple off-the-beaten track in sate unde politia face poze cu tine. Cel mai fain loc din tur este templul Tirta Empul in care oamenii se purifica prin apa. Cand am ajuns noi ploua torential dar asta nu ii impiedica sa stea reverentios la coada, in apa rece pana la piept, asteptand sa fie purificati sau scapati de vise urate (problematici diferite in piscine separate). Impresionant si de invidiat chiar. 

De mancat la Boni – un restaurant usor suspendat intre terase de orez. Ploua in continuare cand am ajuns acolo si experienta a fost cu atat mai mistica caci, desi inclus intr-un tur comercial, cel putin atunci a fost aproape gol, cu turisti putini si mancand in tacere cu ochii agatati in fire scurte de orez. Am luat nasi campur, fel traditional balinez care seamana cu un thali indian prin aceea ca este o selectie de lucruri bune, sosuri (sambal iute) si orez si legume si peste; poate cuprinde si ceva pui, dar usor recognoscibil si de evitat de catre vegetarieni. E posibil sa primiti altceva pe post de nasi campur in alte parti; in Amed eu am primit  peste deep fried pana la uscare cu mango,  ananas si ardei chilli, de exemplu. Ciudat da, rau nu. 

Pentru cei interesati, am avut un ghid-sofer cu engleza excelenta, discret dar comunicativ si cu informatii aprofundate pe teme non-turistice pe care il recomandam. 

Bali. Room 4 Dessert si cateva recomandari. 2019

India. 2016

Rândurile următoare s-au lăsat scrise greu. Călătoria a avut loc în decembrie-ianuarie; Ioana, redactorul-şef al revistei, mă întreabă de material de cel puţin o lună, iar eu am început să scriu încă de la faţa locului, totuşi, articolul e gata de publicare abia în martie. India a fost pentru mine multă vreme the ultimate trial, locul pe care mi-l doream neapărat aşezat între amintiri dar de care mă temeam cel mai tare. Poate aceasta este explicaţia. Ani de zile am ales să nu merg acolo, ci tot pe lângă: de la mai îndepărtatele Indonezia şi Malaiezia, la câţiva paşi mai aproape în Vietnam, Laos şi Cambogia, şi mai recent, la graniţe, în China. Parcă încercuiam, dădeam târcoale, amuşinam şi mă retrăgeam cuminte în călătorii mai puţin zguduitoare din temelii. Procedam invers decât vânzătorul de cristale al lui Coelho: nu mergeam în India nu datorită vreunei sărăciri goethiene de genul vedi Napoli e poi muori, ci mai degrabă de frica deschiderii unei cutii pline cu durere şi compasiune pe care, odată deschisă, nu aş mai putea-o ignora. Şi, într-adevăr, deşi nu am ales recluziunea într-un ashram, India a fost revelatorie, m-a învăţat ceva despre mine, chiar dacă acel ceva nu a fost neapărat frumos, luminos, nu a uşurat conştiinţa şi nici nu a condus la o convertire la o viaţă ascetică sau filantropică. Dar despre aceasta puţin mai târziu.

De-a lungul timpului, în ciuda obsedantului slogan publicitar „Incredible India”, au existat câteva reţineri majore. Cea mai mică dintre ele era aceea că mă pândeşte o toxi-infecţie alimentară la fiecare dugheană de mâncare pe stradă, pe mine, care am mâncat un rice cake împăturit în frunze de banan de-un copil frumos, sărac şi nespălat pe un bac improvizat ce traversa un râu în Laos. Temerea principală ce se culcuşise în faldurile minţii mele era că oamenii mor de foame la propriu lângă tine. Că îşi fac nevoile în mijlocul străzii. Că îmi va rămâne sufletul lângă copii înfometaţi şi mame disperate. Că este o sărăcie şi o durere palpabilă, pulsând la fiecare pas. Ştiţi, acele aşteptări şi stereotipii culturale şi rasiale pe care le avem uneori fără să ştim şi care mă fac să mă gândesc la unul din conceptele dezbătute cu studenţii la seminar şi anume the tourist gaze elaborat de John Urry. Acesta spune că ajunşi la faţa locului turiştii aşteaptă să găsească, să vadă imaginile pe care le-au consumat deja acasă şi pe care le consideră reprezentative, autentice pentru locul vizitat.

Această privire a turistului este un model învăţat social de a vedea realitatea, construit vizual şi discursiv de mulţi profesionişti de-a lungul timpului: poeţi, pictori şi fotografi, scriitori şi bloggeri, producţii de la Hollywood, ghizi, consilii locale, experţi în turismul heritage, agenţi de turism, proprietari de hoteluri, designeri, tour operatori şi programe TV de turism etc. Se creează astfel o imagine cu putere de simbol, iar populaţia locală întăreşte stereotipurile pe care vizitatorii le au cu privire la cultura locală şi încearcă să acţioneze în spiritul acestora, pentru a satisface cererea şi a câştiga financiar.

Da, în bucata de Indie vizitată de mine, adică New Delhi, Agra, Jaipur, Jodhpur şi mai puţin în Kerala-Munnar, Kumily, Kuttanad şi Kovalam – cei mai mulţi oameni sunt săraci, foarte săraci şi foarte murdari. Aici a apărut urâţenia; acesta a fost punctul în care a început să nu îmi mai placă de mine. Unele călătorii fac şi asta, te ajută să te cunoşti mai bine. Deşi mă aşteptam ca imaginea de la faţa locului să corespundă cu cea fabricată acasă, greşeala a fost că am aplicat într-o primă faza standardele de acasă, cele cu privire la igienă. I-am luat pe săracii oameni şi i-am întins în patul meu de Procust european şi am tăiat în carne vie tot ce dădea pe afară: grămezi de bulendre adunate în mijlocul casei, mormane de gunoi în stânga sau dreapta dughenelor cu carcase de animal proaspăt măcelărit, centimetri de praf pe obiectele propuse spre vânzare. Nu doar excesul a fost judecat; nu au scăpat privirii mele nici lipsurile, cum ar fi serviciile inadmisibile la hoteluri de lanţ cu multe stele. Dar aceasta a fost o primă reacţie, viscerală, la mizerie. Reformulez aşadar: oamenii sunt săraci şi needucaţi şi au problemele tipice de sănătate şi integrare în societate asociate sărăciei şi lipsei de educaţie.

India nu se reduce însă la atât şi ca să vezi dincolo de stratul de mizerie îţi trebuie un stomac zdravăn şi o minte deschisă. Acum, că am terminat cu ceea ce ştie şi aşteaptă toată lumea de la o relatare despre India, pot trece la ceea ce a fost frumos.

Nu voi scrie însă despre Taj Mahal, forturi, istorie sau mitologie decât tangenţial, căci despre toate acestea poţi citi online exact aceleaşi lucruri pe care le afli şi la faţa locului. Cred că acum, astăzi, călătoria înseamnă experienţele simple, de pe stradă, interacţiunile despre care nu scrie pe Wikipedia dar pe care le speculează blogurile de turism.

Fă-ţi temele înainte de a ajunge şi pune-ţi la punct termeni precum Mughal/mogul, căci mai tot ceea ce vei vedea în nordul Indiei păstrează vie amintirea puternicului imperiu fondat în 1526 de Babur (descendent al lui Timur pe linie paternă şi al lui Gingis Han pe cea maternă) şi cucerit definitiv de britanici în 1858. În New Delhi, printre cele mai importante obiective turistice sunt Qutub Minar – cel mai înalt turn din cărămidă din lume, construit de fondatorul dinastiei mameluce din India, şi Humayun Tomb, mausoleu dedicat împăratului mughal Humayun de către soţia sa. Fatehpur Sikri, în Agra, Uttar Pradesh este şi ea o fostă capitală a imperiului mughal, construită de marele Akbar. Tot în Agra şi tot arhitectură mughal este şi Taj Mahal, construit de Shah Jehan în memoria soţiei sale Mumtaz (copleşitor doar când treci de poartă monumentală, văzut deci din depărtare, căci în interior nu sunt decât sarcofage şi pereţi albi cu modele clasice mughal).

Acceptă că drumuri de cinci kilometri pot dura o oră. Înţelege că praful este parte integrantă din viaţă şi că nimic nu e ca acasă pe acest front. Ciuleşte urechile şi concentrează‑te bine când vrei să înţelegi engleza pseudoghizilor binevoitori de la muzee-fort şi nu te mira când, după zeci de asigurări că nu vrea bani, la final ţi se va cere să vizitezi magazinul de suveniruri al familiei.

Că India este o ţară a contrastelor o ştie toată lumea. Este un clişeu care acoperă subcontinentul şi pe care îl trăieşti în nenumărate şi neînchipuite moduri. Da, te aştepţi (şi te bucuri ca un copil) că fostele palate opulente sunt convertite în hoteluri şi au uşieri cu mustăţi învârtite meşter în adevăratul spirit Rajahstani. Da, ştii că te va copleşi grandoarea clădirilor mughal şi că Taj Mahal demonstrează până unde putea ajunge un împărat văduv ce dispunea de mii de supuşi fără nimic de făcut. Dar te miră canalele de televiziune ce proiectează o lume la ani-lumină de ce vezi pe stradă. Te bulversează dezvoltările urbane noi, precum Gurgaon de lângă New Delhi – o enclavă SF cu sediile unor multinaţionale de prim rang, devenită în timp zona cool de luat masa şi hang out.

Te năuceşte cu calmul ei neindian zona de backwaters din Kerala, unde poţi închiria un house-boat cu echipaj şi aluneca lin pe ape liniştite, printre vegetaţie şi păsări de baltă – citeşti, meditezi, scrii, mănânci şi o iei de la capăt (bucătarul de pe barcă găteşte dumnezeieşte şi curat).

Sunt zeci de locuri, lucruri şi poveşti care ţi se întâmplă în India. Oamenii vând te miri ce şi repară orice la margine de drum. Trebuie să înţelegi că în India copiii nu beneficiază de alocaţie, iar pensie primesc doar anumiţi funcţionari ai statului, nu toţi şi nu cei din sfera privată. Este unul din primele lucruri care îţi vor explica fenomenul copiiilor şi bătrânilor care vând sau cerşesc pe străzi. Vacile rumegă plastic şi praf alene pe mijloc de stradă. Autoricşe ca zvârluge pe trei roţi ridică praf în valuri-valuri; mai toate au afişat pe spate mesaje care informează că acel taxi respectă femeile.

Camioanele sunt foarte iubite de şoferii lor, mai mult ca soţiile ar spune unii, împodobite fiind cu zeci de ghirlande înflorate şi claxonând cu melodii la fel de colorate ca picturile de pe cabină. Vânzători de fructe şi chipsuri de fel şi chip stau pe margine de drum. Distanţe de nici două sute kilometri se parcurg într-o zi mai degrabă decât câteva ore. Se circulă pe multe benzi cu viteză mică şi uneori nu se sfieşte nimeni să meargă pe contrasens dacă posibilitatea unui U-turn e departe. Familii întregi se urcă pe scuter pentru distanţe considerabile, de multe ori fără cască protectoare. Accidente se întâmplă des, dar viaţa merge mai departe. Drumurile sunt destul de bune, însă maşinile-s prea multe şi faţă de alte locuri similare, cum era de exemplu Siria în 2009, nu sunt zgâriate considerabil. Semnele de circulaţie sunt opţionale, în frunte cu semaforul.

Scuarurile dintre benzile de circulaţie sunt locuite de familii fără adăpost, cu capre mici şi copii dezbrăcaţi la mai puţin de 18 grade Celsius. Din acest motiv, spaţiile de sub poduri (poetic denumite fly-over) sunt închise cu plasă de sârmă.

În afara oraşelor, şoselele dezvăluie deşert prăfos, steril în Rajahstan cu sate din case-cub cu pereţi netencuiţi şi acoperiş de folie de plastic securizat temporar cu pietre. Le lipseşte peretele cu uşa, probabil pentru a putea fi utilizate ca magazin. Se constituie astfel într-un fel de Lego-Gigant alcătuit de un copil căruia mama i-a zis să-şi strângă jucăriile înainte de culcare.

Gunoaie morman, capre cu hăinuţe la temperaturi de 15-18 grade, clădiri neterminate, mâncare vândută din carturi mizere şi lenjerii de hotel uscate de-a lungul şoselei, haine colorate la copii şi adulţi, dar parcă cu atât mai sclipicioase la fetiţe de şase-opt ani îmbrăcate în rochii lungi de seară ziua în amiază mare. Maimuţe stau căţărate leneş pe semne de circulaţie şi acoperişuri. Milioane de turişti furnicăie neîncetat prin palate, mausolee, forturi, magazine, restaurante, hoteluri şi hosteluri. Zgomot înfiorător, praf mult, culori nebune şi viaţă pulsând necenzurată: acesta e Rajahstanul.

În sud, în Kerala lucrurile se schimbă radical, localităţile sunt înfloritoare, curate şi bine organizate, e linişte. Vegetaţia luxuriantă ia locul prafului şi secetei şi unul din cele mai minunate locuri verzi este Munar, inclus în tururi ca să arate o altă faţă a Indiei, una cu o peisagistică extrem de ordonată şi curată. Oriunde vezi cu ochii, geografia este colinară, acoperită aproape exclusiv de plantaţii de ceai negru. Pâlcuri de ceaţă planează placid desupra muntelui, în timp ce pe versantul vecin soarele îşi încurcă razele printre frunze tinere de ceai. Kolukkumalai în Uttamapalaiyam este un musai de văzut aici: o plantaţie aflată la 2.300 metri altitudine, cea mai înaltă din lume, la care ajungi după o aventură tip safari într-un schelet de jeep acoperit cu muşama, pe un drum îngust, plin de gropi şi bolovani ce te zdruncină până la poalele cerului timp de vreo două ore.

Cu toate acestea, este unul din cele mai frumoase drumuri din lume, căci te poartă printre arbuşti şi urci pe coline ca pe interiorul unui crater în care pereţii sunt înverziţi linear, cu petice bine definite. Acesta este alt loc în India în care eşti cu sufletul în rai şi inima în iad, dacă afli că muncitorii culeg manual ceaiul de dimineaţă până seară, agăţaţi de pante înclinate adânc ca nişte capre de munte pentru un salariu de mizerie cruntă. Oamenii îţi zâmbesc şi îţi vorbesc în limba maternă (în Kerala nu se vorbeşte hindu ca în nord), ba chiar te lasă binevoitori să te epuizezi încercând să tai vârfurile fragede ale plantei, care se regenerează la fiecare cincisprezece zile, cerând o nouă tăiere. Vizitează acest loc cu riscul de a nu mai putea bea ceai cu inima uşoară o vreme.

Obişnuieşte-te şi cu mamele sărace ce-şi atârnă copiii la fereastra maşinii tale şi stabileşte rapid cine îţi dictează strategia de adaptare: inima sau raţiunea. Fă loc în sertarele minţii pentru poveşti, căci sunt un regal şi nu mă refer la scenarii bollywoodiene, ci la cele aflate pe culoarele palatelor regale. Este scandalul stârnit de o maharani (soţia maharajahului) care a vizitat Londra în anii ’20 şi căreia paparazzii i-au surprins în fotografii glezna, ceea ce a dus la retragerea întregului tiraj al publicaţiei la cererea lui George al V-lea. Este drama pe care o intuieşti în fotografiile unui lung şir de raj (regi) adoptaţi de familia conducătoare în care timp de peste un secol nu s-a născut niciun moştenitor de gen masculin. Este bârfa care scurmă noroi pe imaginea Indirei Gandhi, acuzată că a furat bijuterii regale ascunse sub rezerva de apă a unui fort. Gasesti poveşti nescrise şi în ziarele contemporane, în care pagini întregi gem sub greutatea anunţurilor (şi speranţelor) unor părinţi de genii mutate în America şi fără perspective (mulţumitoare, adică endogame) matrimoniale. Aceleaşi anunţuri spun multe şi despre dezirabilitatea pielii albe, unde aici are nuanţe de miere sau grâu şi atârnă la fel de greu ca un doctorat sau o familie bine situată financiar.

Dezbară-te de false modestii şi sentimente coloniale când vezi că ai culoar prioritar la casele de bilete, başca vizitezi Taj Mahal în fast-forward mode faţă de cozile de mii de oameni de la intrare sau din interior. Strecoară apă în rucsac şi pune-ţi papucii protectori primiţi în contul biletului tău mai scump de farang (străin) şi vezi dacă poţi să treci peste imaginea miilor de picioare goale de localnici ce străbat marmura rece din interiorul monumentelor.

Respiră adânc şi numără până la zece în timp ce te îndepărtezi rapid din unghiul selfie-urilor pe care şi le fac cu tine pe ascuns adolescenţii ce vor să se afişeze apoi pe Facebook – carnea albă de europeană cântăreşte mult aici şi dacă până acum toată Asia ştia doar de Gheorghe Hagi, în India toţi dinţii zâmbesc a Iulia Vântur.

Nu te mira când supa îţi ajunge într-un bol cu marginile murdare sau barul hotelului stochează vin alb din 2007. Ştii deja că mâncarea indiană e delicioasă şi iute si asta va trebui să îţi fie de ajuns. Mie mâncarea mi-a ars limba şi şi-a lăsat amprenta în carne vie, universuri întregi de condimente numărându-se în fiecare înghiţitură. Este greu de enumerat şi inutil; numele sunt dificil de reţinut şi în lipsa unei educaţii culinare indiene nu spun mai nimic. Mâncarea a fost una din constantele excursiei – variată şi în porţii mari, excelentă indiferent că se mănâncă la cinci stele sau la o dhaba pe marginea drumului. Dar mai bună ca în sud parcă nu a fost nicăieri, şi asta o spun şi prietenii nord-indieni cu care am călătorit. Voi spune doar atât: masala dosa şi digestive la final – multe, variate şi parfumate, mici bombonele din condimente precum anason şi plante şi mango confiat.

Un lucru despre care sigur ai vrea să ştii este prohibiţia: în India sunt cinci state care au interzis complet alcoolul, iar în Kerala acest lucru este în curs de desfăşurare. Vinul se cumpără din magazine cu grilaj metalic tip cuşcă, situate în spatele străzii principale, transformând experienţa într-una de ghetou, completată de alcoolicul ocazional care-ţi cerşeşte aproape cu lacrimi în ochi o băutură (localnicii au alocat un număr strict de unităţi, pe baza cardului de identitate). În Kerala, este implementată o politică prohibitivă în etape, cu o reducere anuală de 10% a numărului de licenţe de comerţ. Sunt exceptate hotelurile de 5 stele, însă dacă experienţa din Jaipur ne-a învăţat ceva, a fost că nu există o cultură a consumului de vin şi prin urmare te vei mulţumi cu ce găseşti, ceea ce înseamnă Sula, brand local care susţine din plin ideea anterioară: în India nu există o cultură a vinului.

Bucură-ţi ochii cu dansurile femeilor rajahstani în fuste largi şi roşii tivite cu auriu; astupă-ţi urechile sau mai bine acoperă-ţi inima cu ceva, dacă nu cumva melancolia este pe lista de „to do while” în India. Altceva despre costume: le vei găsi extrem de familiare, iar povestea spune că populaţia Roma ar fi plecat spre Europa acum un mileniu din nord-vestul Indiei, adică acolo unde este şi Rajahstan, stat ce are încă raj (rege), deşi fără putere politică.

Uită-te mai bine, da, ai văzut corect chiar dacă nu-ţi vine a crede – pe marginea drumului era Iisus Hristos roz-bombon înconjurat de un gard pictat curcubeu, iar doi metri mai departe, în intersecţie, Sfânta Fecioară şi Sfântul Toma stau într-o troiţă cu trei niveluri, la fel de colorate. Nici bazilica dintre ape în Allapuzha – Champakulam Kalloorkadu Marth Maryam Basilica pe numele ei -, construită iniţial în 427, nu scapă domniei culorii. Caută aşadar pe Google explicaţia nenumăratelor biserici catolice din Kerala şi află că Toma, unul din cei 12 apostoli, a ajuns în portul Muziris, actualul Pattanam, de pe coasta keraleză în 52 AD. Ţi-ar fi venit a crede?

Sfârşeşte-ţi periplul indian undeva pe o plajă la Marea Arabiei, poate chiar în Kovalam. Kerala este într‑adevăr „God’s own country”.

PS: aşteaptă-te ca zborul să îţi fie amânat ore zdravene fără să fii anunţat; pe aeroportul din Jodhpur programul plecărilor era scris şi rescris pe un flipchart la îndemâna oricui are un marker dornic de scris, dar fiecare zbor începe cu un simpatic „ladies and gentlemen, boys and girls” rostit de însoţitoarele de zbor.

Bali. Room 4 Dessert si cateva recomandari. 2019

Maldive, 2015 – stranded on another pretty island

Spre dimineata, cand soarele abia iesise somnoros din scutecele marii, am debarcat. Malul era inalt si plante inalte cu frunze putine si mari ascundeau privirii tot ce era in spate.

Atmosfera era calma, nici somnoroasa, nici apatica ci toropita, in ciuda zgomotelor de ici colo – frematat timid de apa, o pasare  sau doua?; lilieci mari smolesc cerul cand si cand; apa calda, linistita si populata de micuti pesti colorati ce ti se-ncurca printre picioare. Cerul este simplu, linear, albastru infinit; cand apare un nor din el se scutura ploi calde, repezi si tacute ca o ploaie de aur prin care Zeus isi fecundeaza insula.

Plaja este alba, un cimitir fin de corali macinati de apa si soare sub picioare turiste. Relativ ingusta ea nu se opreste in fata arbustilor si-a copacilor ci isi continua desfasurarea pana hat spre mijlocul insulei, printre casute si palmieri in coada de paun.

Mai tarziu, dupa ce am batut insula cu piciorul in lung si-n lat, fapt ce iti lua cam 10 minute la pas domol, am vazut umbrele de stuf si mici casute pe plaja itindu-se printre copaci pitici si contorsionati.

Insula era locuita. Un om micut cu pielea ciocolatiu-negricioasa specific populatiilor insular-indiene ne-a servit cu o bautura facuta din struguri storsi. L-am numit Sambata caci a doua zi era duminica. L-am revazut ulterior in multe ipostaze si avataruri; mai mic, mai slab, mai gras-spre-normal, aducandu-ne fructe sau prosoape, maturand potecile. Parea sa ii faca placere sa fie in preajma noastra caci zambea mult, dezvelind dinti albi ce articulau binisor in engleza.

Ne-am grabit sa gasim adapost, desi noaptea venea acolo mai tarziu cu trei ore ca acasa. Conditiile erau multumitoare, culcusul moale, aveam racoare cand vroiam si apa calda la orice ora. Nu era buna de baut, dar Sambata avea grija sa ne lase nevazut apa imbuteliata langa pat. Tot Sambata se ocupa si de mancare, desi s-a aflat repede ca nu se prea pricepe si nici nu prea avea din ce caci nu crestea nimic pe insula. Acest lucru a intristat pe multi; era totusi o naufragiere benevola si costisitoare. Noroc cu tonul cu aripioara galbena, pescuit mai peste tot si delicios la gratar.

Nu prea era nimic de facut, dar acest lucru este relativ. Era cald si femeile s-au asezat pe plaja, la umbra palmierilor. Copiii au ramas pe langa adaposturi sa se balaceasca in golful cuminte cu pesti albi, apoi nu a trecut mult si au domesticit pisici de mare. Crabii au fost indaratnici, asa ca au sfarsit rau, inecati in sos de piper negru.

O parte din barbati au plecat pe mare sa pescuiasca. Au venit cu mana goala si tolba plina de povesti despre monstri din adancuri ce se lasa vazuti o clipa si lupta aprig pentru viata. Prin urmare, orgoliul masculin a plecat a doua zi capul si s-a multumit sa vada pestii la mica sau mare adancime prin ochi mari, de imprumut. Altii au mers pe apa cu vantul in spate, pe barci sau plute, cu zmeie sau placi.

 Apa era albastru-alb-laptoasa si calma, fara valuri, ceea ce facea ca oamenii sa arate a cireada de hipopotami scufundati la adapost de soare.

Erau cam singurele lucruri de facut in afara de stat cu burta la soare si urmarit linia orizontului. Stateam cu ochii in soare asteptand barca salvatoare. Cineva a citit in stele ca va veni dupa prima zi a anului nou. Altcineva a imprastiat corali morti pe nisipul fierbinte si a prorocit ca salvarea ne va duce inapoi la loc cu frig si zapada murdara. Era un vis de care ne deziceam si agatam pe rand.

***

Astfel ar putea suna o descriere cvasi-atemporala a unui timp petrecut pe o insula in Maldive.

Izolarea unei insule mici poata da aceasta impresie de naufragiu a la Robinson Crusoe unui calator activ, avid de experiente.

Mica insula Furanafushi din atolul North Male, in Maldive (Oceanul Indian/Marea Arabiei) ofera plaja, somn, diving si scuba diving in recifuri cu viata subacvatica intensa si colorata, windsurf, pescuit si cam atat. Posibilitatile de explorare a spiritului uman in exprimarea lui arhitectural-culinar-culturala sunt nule pe insula, caci arhitectura hotelului este cea clasica pentru cinci stele de lant, incursiunile gastronomice se infunda in abordari etnice cumintite iar urmele materiale de cultura locala de la boutique se vand la preturi exorbitante pentru niste obiecte standard pentru oferta de suveniruri a hotelurilor din toata lumea.

IMG_9542

Ca esti in Maldive o stii dupa repetarea cuvantului in literatura din camera, altfel insula cu tot ce este pe ea ar putea fi mutata pe oricare mare sau ocean al lumii fara confuzii geografic-identitare. In ciuda eforturilor, resorturile de lant hotelier de pe insule sunt toate la fel, neutre, speriate sa nu isi scufunde oaspetii intr-o experienta locala autentica. They play it safe. In definitiv destinatiile precum Maldive sunt, in primul rand, locul unde se duc sa ierneze posetele Vuitton.

Pe insula nu exista decat un hotel/ resort care consta in water bungallows pe o parte si island cottages si vile scunde pe cealalta,  ascunse de-a lungul plajei printre copaci. Daca nu ar fi sezlonguri pe plaja, venind de pe mare in sud insula ar parea nelocuita. Sentimentul este de singuratate, de liniste si izolare.

Turisti sunt putini nu din dezinteres ci gratie numarului mic acceptat de hoteluri, aspect ce ajuta  astfel la mentinerea senzatiei de exclusivitate si intimitate.

Pe Furanafushi nu sunt sosele sau drumuri pavate, nu exista masini ci doar cateva buggies (n.a. masinute de tipul celor folosite pe terenul de golf) se merge pe alei strajuite de arbusti si palmieri si toate drumul  ce isi pleaca fruntea in fata banianului din centru, inalt de peste 20m, cu trunchiul facut din serpi de lemn incolaciti cuminte. Mergand seara pe poteci de pamant nisipos pe langa casute cu dusul in cabine de lut fara acoperis te simti cumva pe ulite de sat.

Activitatile la indemana tin de zona lecturii, a somnolentei sau a scufundarilor in bancuri de pesti si broaste testoase. La 17:30 are loc zilnic hranirea rechinilor, a pisicilor de mare si pestilor cu care te intalnesti in restul zilei prin apa. Rechinii sunt mici, de maxim 0,5-0,7 m, pestii sunt lungi si argintii, bondoci si colorati sau complet transparenti cu exceptia intestinului.

Serviciile sunt decente, dar departe de sofisticarea firesc asociata unei destinatii exotice. Lucratorii in turism sunt oameni cu educatie putina, professionalism limitat si serviabilitate limitata. Preturile in schimb sunt la nivelul reputatiei insulelor si direct legate de lipsa unei alternative pentru turistii izolati pe insula.

Pentru a intelege totusi ceva din Maldive exista excursia pe Male, insula-capitala de vreo 2,200 km patrati pe care stau 200,000 din cei 300,000 de  locuitori si care da numele tarii [Maldives – insulele (lui) Male].

Trei ore in capital iti spun esentialul – sau poate nu – despre aceasta tara imprastiata pe circa 1200 de insule plate (cel mai inalt varf masoara 2,4 metri). Portul unde am acostat aliniaza zilnic zeci de ambarcatiuni de pescuit, pitoresti pentru turist. Captura se vinde de pe barca sau in spatiul amenajat ca piata, cu gresie si pesti pe jos. Zeci de toni cu aripioara galbena stau fermi pe podea, o imagine ce aminteste doar vag de mai celebra piata Tsukiji din Tokio.

IMG_9497

Populatia este musulmana, cu barbati scunzi si slabi, cu ten ciocolatiu de indian si trasaturi de arab si femei ce vad lumea prin fanta ingusta a costumului traditional; se vorbeste dhivehi, o limba scrisa intr-un alfabet dantelat nascut din sanscrita si araba.

Male este un oras inghesuit, peticit, dezvoltat alandala, mizer si inegal in care saracia si/ sau subdezvoltarea se lipesc de orice, de la fructele din piata rudimentara la cladirile moderne ce-si fac loc chinuit printre maghernite. Nu e propriu zis mizerie, dar cam totul are un aspect neingrijit, cu mici si putine magazine occidentale strecurate printre.

Insulele au fost locuite candva de cei ce mergeau spre Molluca si China cu gandul imbogatirii din comertul cu mirodenii. Punct de tranzit in calea portughezilor, a olandezilor si apoi a britancilor care au guvernat-o ca protectorat pana in 1965. Astazi este republica.

Economia se bazeaza pe turism si pescuit, lucru evident la piata, un spectacol mut unde vand doar barbati, peste, legume, fructe si condimente, 8 dolari/ kg banane, un dolar sulul de bondi marketat ca Bounty (desert de nuca de cocos rasa invelit in frunze); in aeroport acelasi produs-suvenir costa 6 dolari/buc.

Alte produse pe tarabe: vinete mici, fasole verde, mango zemos, atos si dulce, banane mici verzi sau coapte, ardei frumusei, rose apple, frunze de betel proaspete si nuci de betel feliate. Ca si in India sau Dominicana oamenii isi gasesc energia si relaxarea in mestecarea aceste plante datatoare de gingii rosii.

In magazine si in fara lor vanzatorii te invita insistent dar linistit sa cumperi statuete africane din lemn roscat, casete din scoici sau sidef si tricouri imprimate. Preturile sunt astronomice pentru artizanat de proasta calitate made in China: 15-50 dolari o farfurie pictata, 180 dolari un mic vas decorativ.

Strada si tot spatiul public apartin barbatilor; sunt femei putine pe strada si doar in calitate de consumator; chiar si la hotel personalul este covarsitor masculin, cele cateva exceptii fiind fete din Asia – China, Filipine, etc. In concordanta cu religia islamica, este interzisa introducerea alcoolului in tara si tinuta indecenta, Sharia – legea islamica – aplicandu-se acolo unde legea civila tace.

Maldive poate fi un pom laudat la care te duci cu sacul, dupa cum, la fel de bine, poate fi locul perfect unde sa-ti incarci bateriile cand nimic nu te mai pune pe picioare decat o doza de soare si apa.

PS: despre mancarea de mic-dejun dintr-un hotel in Maldive  cititi aici

PPS: articol publicat in Business Magazin februarie 2015.

Laos, povestile ghizilor mei. 2011

Laos, povestile ghizilor mei. 2011

O vacanta in Laos

Nu exista poate prilej mai bun de a culege povesti ca mersul in vacanta. Povestea incepe inainte a pleca, o data cu alegerea destinatiei si se construieste tacit, pentru a ajunge inapoi acasa doldora de amanunte si fotografii martor. 

Bucurosi sa fim naratori, relatam urechilor curioase povestile despre natura, clima, obiective turistice obligatorii, mancare, preturi si moravuri. Povestim si despre oameni, de cele mai multe ori firimituri de informatii extrase din observatie neimplicata sau interactiuni limitate in timp si profunzime. 

In vacanta de iarna abia trecuta am fost in Laos pentru 10 zile. Ne-am structurat vacanta in asa fel incat sa vedem si sa cunoastem cat mai multe si pentru aceasta am ales sa fim insotiti permanent de un ghid. Povestea ce urmeaza este despre ghizi si lucrurile, locurile pe care le-am cunoscut prin ochii si cuvintele lor.  

Bobby 

Din avion pamantul impartit in parcele nenumarate pare crapat de sete. La sol, realizezi ca era doar o parere nefondata. Vegetatia este verde si parca musteste de prospetime. Nici vorba de sete. Mirosul este de fan incalzit de soare.  Mai tarziu, in toate plimbarile noastre mirosul avea sa se schimbe, dar niciodata nu a devenit neplacut. In mod curios, saracia laotiana nu miroase, in ciuda aparentei.

Pe Bobby am cunoscut-o la capatul lungului drum Bucuresti-Viena-Bangkok-Vientiane-Pakse. Era dimineata  devreme, iar privirea ei era plina de mirare. Ne-a explicat ulterior ca am fost printre ultimii calatori iesiti din aeroport , iar ingrijorarea ei se adancise cand a vazut ca nu avem peste 50 de ani, cat scria pe foaia primita de la agentie. Incurcatura s-a lamurit repede, iar Bobby ne-a fost ghid timp de trei zile.

Sudul Laosului abunda in cascade, iar Bobby este mandra de ele. Ne duce sa le vedem pe Li Phi, Tad Fane si Tad Lo (da, tad inseamna cascada) iar asta presupune uneori exercitiu fizic. Privelistea merita insa toate crampele musculare. Apele coboara maiestuos, uneori in suvoi dublu, alteori involburat si raspandesc in jur efect de inceput de lume.

Pe drum spre platoul Bolaven vizitam o plantatie de ceai si una de cafea, unde ne alaturam pentru cateva minute culegatoarelor. Este prima data cand vad arbori de cafea, iar fructul, rosiatic si carnos, nu imi spune nimic la gustat. Este usor dulceag si lipsit de personalitate. Il vedem apoi multiplicat in milioane de alte boabe intinse pe marginea drumului, pe foi de plastic negru, stand la uscat pentru a deveni gri, precum pietrisul.

Bobby ne explica ca spre deosebire de ceai, care se recolteaza si prelucreaza in fermele de unde provine, prajirea cafelei se face numai la fabrica de stat, unde fiecare isi duce recolta gata uscata.

Republica Populara Democrata Laos are o 6 milioane de locuitori si 80% dintre acestia sunt agricultori de subzistenta; in engleza cuvantul folosit este ‘farmers’ insa realitatea din fata mea nu accepta aceasta impodobire semantica. Oamenii sunt insa senini, prietenosi si veseli.

Bobby vine dintr-un sat de langa Pakse, capitala provinciei Champassak si locuieste intr-altul, la 30 km de oras. Are 28 de ani, dar corpul ei indesat arata mai mult; este casatorita si are un copil de un an si ceva, Tse Tse. Ghidul lucreaza doar 6 luni pe an, in sezonul turistic. In restul timpului sta acasa cu copilul. Sotul ei lucreaza in administratia locala, unde salariul mediu lunar este de circa 700,000 kip pe luna. Asta inseamna vreo 70 de euro, un venit bunicel pentru Laos. In plus, va avea pensie si asigurare medicala.

Pe un alt drum, in alta zi oprim sa vizitam un trib, pe nume nge.  Laos are o populatie compusa din numeroase grupuri etnice, iar o impartire aproximativa ia in calcul distribuirea geografica, rezultand astfel Lao Loum (lowlanders), Lao Theung (midlanders) si Lao Soung (highlanders), acestia din urma alcatuiti la randul lor din multe alte minoritati precum Hmong, Yao, Dao, Shan sau triburi de origine tibeto-burmeza.

Tribul pe care il vizitam este animist – crede in spiritele naturii, iar mica comunitate imparte cateva  mii de metri patrati de batatura cu o casa a spiritelor in centru si vreo zece locuinte pe stalpi in jur. Toamna a fost prolifica si la tot pasul te impiedici de pui de gaina.  Copii dezbracati si femei pe jumatate trebaluiesc  in soare  printre catei si porci de diverse generatii. Copiii se joaca, iar adultii lucreaza intr-un stil dezlanat, parca fara scop.  Dantura cumplita, calcaiele crapate pana la sange  si departarea de civilizatie te infioara. Este o saracie lucie, dar nimeni nu cerseste. Ne plimbam printre ei stanjeniti, ca la muzeu, numai ca exponatele sunt vii, in mediul lor natural iar pericolul poate veni din noi, de la constientizarea vinovata a norocului de a te naste in alta parte.

Bobby ne povesteste ca Laosul adaposteste inca multe triburi aflate in stadiul de culegator, care se hranesc cu ce gasesc in padurile nesfarsite. Sunt triburi in care obiceiurile sunt barbare, precum acela care cere femeilor insarcinate sa paraseasca tribul si sa nasca singure; intoarcerea este conditionata de supravietuirea timp de 3 zile. Alte triburi sunt si mai dure, spune Bobby.

Cu multa vreme in urma Laos functiona ca trei regate separate, uneori inrudite la nivel regal. Regatul Champassak, fiind in sud, are inerent ceva din Cambogia aflata la o alunecare de barca pe Mekong. Wat Phou, complexul de monumente pre-angkoriene si monument UNESCO ce trebuie neaparat vizitat aici este o dovada buna in acest sens.

Drumul te duce printr-un sat umbros situat de-a lungul Mekongului, insa, odata ajunsi la poalele muntelui pe care e situat templul, soarele arde atat de tare incat Bobby inchiriaza o umbrela si mergem brat la brat pe drumul oamenilor de rand, printre siruri paralele de linga (simbol al zeului Shiva si al energiei creative masculine).  Regii, se pare, aveau un alt drum, paralel, unde poate ca soarele nu batea asa tare, sau umbrelele erau mai largi.

Inaintea scarilor cu 77 de trepte (abrupte si inguste, asa cum ni le aminteam inca de la Angkor Wat) am oferit ofrande unui zeu local, cumparand de la o femeie ce mesteca betel un con de frunze si flori mestesugit realizat. Banii merg la fondul de conservare a sitului, asa ca florile sunt re-vandute si oferite de zeci de ori pe zi, probabil spre plictiseala zeului aducator de noroc.

Mirosea a frangipani, de la florile cazute pe piatra gri, batuta de soare.  Vazand ca imi place mirosul, Bobby ma sfatuieste sa nu tin asemenea flori in casa. Imi spune ca frangipani sunt in mod traditional plantati pe langa temple, pentru ca mirosul lor sedeaza trupul si ii pazeste pe calugari de tentatie.

La capatul scarilor, pe micul platou, gasim o localnica pregatind prajiturele din orez, porumb si lapte de cocos. Sunt bune, iar porumbul le face sa semene cu pasatul mancat in copilarie de la tanti Ioana, vecina si prietena bunicii.

Vorbind de mancare, este evident ca laotienilor le plac gustarile. Snack-uri traditionale sunt la tot pasul, pregatite adesea pe loc, pe marginea drumului sau chiar pe feribot, cum aveam sa vad si sa gust. Baby bananas pe gratar sau deep fried, pomelo sau mango gata decojit sau carne de vita uscata sunt cele mai des intalnite.

Preferatul meu a ramas sticky rice cu lapte de cocos, indiferent de preparare – cu mango sau  banana, ca budinca sau la gratar in frunza de banan, fumul dandu-i un usor gust de oolong.  La polul opus, respins din prima fara degustare este nam, un amestec de carne de porc sau vita tocata si condimente, impachetat in frunze de banan, care se mananca crud, cumparat de pe marginea drumului. Bobby ne spune ca datorita condimentelor, carnea este buna de mancat si dupa 3 zile de tinut in strada, la temperatura ridicata.

Bucataria laotiana ca oricare alta asiatica este pe baza de orez si taitei. Aici sticky rice se serveste dimineata, la pranz si seara, cu sau fara sosuri si carne. Cade greu la stomac si de aceea inhiba foamea, ne spun toti ghizii nostri, fara exceptie. Sosurile sunt gustoase, parfumate cu lemongrass, galangal si multe minunate verdeturi, ce cresc peste tot, mai ales in micile gradini de pe malul Mekongului.

Ajunul revelionului ne prinde pe Don Khone, o insula mica din Siphandon, adica cele 4000 de insule de pe Mekong. Trecem cu feribotul – o plaforma de barne rare trasa de un motor vechi. Pe inserat, in linistea adanca sparta doar de farurile masinii, lumea noastra pare si mai departe. Ma uit pe fereastra cu capul lipit de geam si ma gandesc la Bobby, femeia care ne zambeste larg cand ne povesteste de ce a cumparat mai devreme o pasare fripta.  O va savura mai tarziu, in camera ei din hotelul ghizilor. Este 31 decembrie, iar noi suntem pe o insula uitata de lume – este alegerea noastra. Pentru Bobby, este un revelion petrecut departe de fiul si familia ei, la munca.

In prima dimineata din 2011 Bobby este in continuare vesela. A petrecut alaturi de ceilalti ghizi, impartind cu ei pasarea fripta si primind in schimb bere Lao, excelenta si asemanatoare la gust cu berile noastre de alta data, zice sotul meu.

Mai tarziu, inca pe insula, ne propune sa inchiriem biciclete. Suntem de acord, numai ca eu nu stiu sa merg. Nu-i nimic, spune ea, mergi cu mine si ma duce usurel, desi drumul de pamant are hartoape, suisuri si coborasuri, iar ea e o mana de om, mai scunda ca mine.

Parasim insula si pe sosea vedem niste rotocoale la uscat, pe un pat de lemn. Sunt cu zecile. Bobby ne explica ca sunt foi de orez, din care se vor face ulterior taitei. Cer sa le vad, iar Bobby intra in curtea unor oameni ca si cum ii cunoaste de o viata. Are un mod de a saluta cald si melodios si se vede ca oamenii o plac instantaneu. Asa se intampla si acum, caci intram in ograda si o scormonim cu privirea ca si cum am fi la noi acasa. Fotografiem dupa bunul plac, iar Bobby ne explica procesul de productie al taiteilor, umbland printre echipamentele rudimentare, ridicand una, amestecand in alta.

Souk 

Souk, prescurtarea unui nume mai lung si imposibil de retinut, a fost al doilea ghid si ne-a preluat in Vientiane pentru a ne duce pana in Luang Prabang.

Cu Souk relatia a fost de natura intelectuala; comunicarea se baza pe schimburi de informatii, mai putin de sentimente sau povesti. Ca absolvent al facultatii de istorie, el a facut ca lucrurile sa capete ancorare si perspectiva. Pe masura ce orele petrecute impreuna s-au inmultit, discutia a evoluat si am fost creditati cu incredere. Ne-am gasit repede teren comun, ca de la o tara comunista la o tara fost-comunista. Uimit de similitudini, ghidul nostru a indraznit sa povesteasca frustrarile sale de tanar ambitios (vrea sa devina arheolog) aflat intr-o tara socialista, saraca si corupta, desi supra-numita ‘bateria Asiei de Sud-Est’.

Cu el am vizitat Vientiane, capitala Laosului – un oras cu regim de inaltime mic, relativ nou si care ar putea trece usor drept lipsit de stralucire, daca nu ar gazdui un monument luminos cum nu e altul – Pha That Luang. Cea mai pretioasa stupa din lume, dupa cum ii spune numele, a fost, de mult, acoperita toata in aur, desi in interior nu adaposteste nimic altceva decat o imagine a lui Budha.  Este simbol al Laosului si un loc minunat pentru cateva momente de liniste, in templul de langa.

Vientiane a avut ghinionul sa fie mereu  in calea si planurile invadatorilor tailandezi, cu care Laosul are in comun nu doar limba, ci si portiuni de teritoriu si mase de populatie ce au apartinut de-a lungul istoriei cand unuia, cand celuilalt. Acest lucru a facut ca tot ce a fost vechi in oras sa fie obiectul distrugerii succesive. Au mai ramas vreo 2 temple si aceasta stupa magnifica, insa, spre deosebire de sud, unde turistul e privit si primit ca fiind de al casei, aici e plin de tarabe cu suveniruri si vanzatori de mango, ananas si alte fructe zemoase.

Parasim Vientiane pentru a merge acolo unde nici agentiile de turism nu recomanda. Plain of Jars este un sit megalitic misterios, aflat la 9 ore de capitala datorita unui drum sinuos ca o ghem  de noodles, de doar 300 de km. Soferul claxoneaza inaintea fiecarei serpentine in unghi drept, adica la fiecare 3 minute. Nu este insa deloc derajant. Satele prin care trecem sunt frumoase in simplitatea si saracia lor. Viata laotianului, a copiilor si animalelor lui se petrece in afara casei pe stalpi, in curte, sub casa sau in strada. Nu exista magazine, ci mici platforme de lemn acoperite, de pe care se vind legume si dulciuri ambalate in plastic chinezesc. Nu exista scoli, caci nu sunt profesori. Cele doua universitati din Laos formeaza tineri care, abia scapati de saracie, nu se intorc pentru a-I educa pe cei ramasi; de aceea, la tot pasul vezi antene satelit. Televiziunea poate fi un factor de educare, spera guvernul. Nu exista stalpi de electricitate. Exista insa solutii – pe cursurile de apa repezi, oamenii au creat mici turbine care produc suficienta energie pentru a alimenta un televizor sau un frigider.

Drumul spre Phonsavan, in provincia Xieng Khuoang  ne-a oferit povestea lui Souk.  Descendent al unei familii care la noi s-ar fi chemat nobila (bunicul facea parte din anturajul fostului rege), tatalui i s-a negat dreptul la o cariera intelectuala; a urmat schimbarea numelei de familie si o viata de agricultori. La varsta de 9 ani, prietenul cel mai bun al lui Souk a intrat intr-un templu, ca novice. Souk l-a urmat. A primit asfel masa, casa si carte gratuit, studiind atat budismul cat si materiile normale varstei lui. A stat acolo 12 ani, deoarece atat a considerat necesar. I-a placut mult. A mers in sate fara scoli impreuna cu colegi novici si a predat copiilor. A mers apoi la facultatea de istorie, pentru ca la vremea respectiva nu exista una separata de arheologie. Mai are un frate care studiaza in Japonia si o sora care a ramas acasa, cu parintii.

Plain of jars, pe care am insistat atat sa il vedem, este o campie plina cu obiecte ciudate ce seamana a borcane; unele au si capac. Situl a suscitat interesul multor arheologi, iar existenta diferitelor ipoteze impiedica obtinerea statutului de monument UNESCO.  Datand din Epoca de Fier (500 A.C-500 D.C), monumentul sta intr-o zona in care cratere si obuze nexplodate amintesc constant ca Laos este cea mai bombardata tara din lume (in timpul razboiului din Vietnam).  Potecile sunt semnalizate cu semne rosii si albe, legenda aratand fie teren curatat de mine, fie teren verificat superficial la suprafata.

Sunt peste 100 de astfel de borcane. Ca pentru a demonstra usurinta cu care privesc viata cei de aici, o legenda spune ca vasele au fost create de un rege in urma unei victorii importante, pentru a distila orez si a produce un rachiu cunoscut acum sub numele de whisky de orez. Cel mai probabil insa, spun arhelogii, borcanele au fost construite ca morminte.

In drum spre Luang Prabang oprim in Vang Vieng, o statiune tip Vama Veche, insorita si plina de europeni blonzi, ei barbosi, ele bronzate, complet relaxati si absorbiti de multitudinea de activitati in oferta- tiroliana, canoe, etc.  Cumparam maieuri inscriptionate cu Beer Lao si mananc ciocolata pentru prima data de cand am plecat de acasa.

Dee 

Este mic de statura, ceea ce ma pune intr-o situatie noua si delicata – aceea de a ma uita de sus la un barbat . Si el are un nume mai lung, greu de retinut in absenta vizualizarii lui.

Ne spune cu mandrie ca vine de la munte, dintr-un trib aflat la doua ore distanta – una cu masina, una pe jos. Este animist, desi in cei sapte ani de cand a parasit tribul nu a mai respectat intr-totul stilul de viata. De exemplu, la nevoie cheama medicul, nu samanul. Sotia lui vinde la night market suveniruri facute din textile brodate; sora lui, la fel. Sunt hmong,  o minoritate etnica ce se regaseste azi in Tailanda, China, Vietnam si Laos, dar si in Statele Unite ale Americii, Australia sau Franta.

Dee este ghidul nostru in Luang Prabang, orasul cu o minunata atmosfera coloniala. Dintre toti ghizii nostri, este cel mai detasat de noi. Suntem clienti si asta se simte.

Ne duce la 6 dimineata sa vedem ritualul culegerii ofrandelor de catre calugari. Ne explica ceremonialul, ne leaga o esarfa pe piept si ne fotografiaza in timp ce le oferim calugarilor si novicilor orez si dulciuri. Ne invita apoi in templu, pentru a vedea ce se intampla acolo, unde localnicii duc mancarea gatita. Tot cu el urcam cele cateva sute de trepte pe Phou Si Mountain, pentru a vedea apusul.

Ne povesteste ca ii place sa vaneze – mamifere mici, dar si maimute. Este momentul in care inteleg de ce nu imi place. Recunoaste ca dupa ce impusca o maimuta si ii vede mainile, are remuscari pentru ca seamana cu oamenii. Rade insa si i se pare normal sa ucida animale de distractie, nu de foame. Il intreb daca tribul lui are un totem, un animal din care se trage. Imi raspunde ca da, o pasare de rau, care este interzis a fi vanata. Mai bine se trageau din Darwin si nu ucideau maimute.

Fosta capitala a regatului Lang Xang este fara indoiala cel mai vizitat oras al Laosului si probabil si cel mai cunoscut in Europa. Pe langa atmosfera de dolce farniente, orasul are multe povesti de spus.  Resedinta regala este acum muzeu si adaposteste o copie a lui Emerald Buddha, o statuie cu o viata aventuroasa care acum se gaseste in Wat Phra Kaew, Bangkok.  La doua ore cu barca pe Mekong se gasesc pesteri cu sute de statui ale lui Buddha, acolo unde fluviul negru intalneste pe cel alb. La intoarcere, se pot vizita ateliere de fabricare a whisky-ului artizanal, asezonat cu labe de urs, iguane sau serpi veninosi.

Luang Prabang este genul de oras in care ai vrea sa ramai mult timp; nu stii cat, dar stii din prima secunda ca oricat ar fi, nu e suficient.  Are arhitectura coloniala franceza bine conservata, boutique hotel-uri cu free tea & pound cake, Mekongul curge tacut printre plaje inguste si frunze umbroase de palmier, magazinele de arta sunt cochete, iar restaurantele excelente.  Ne pare bine ca ne-am sfarsit periplul prin Laos aici, ne pare rau ca nu i-am alocat mai mult timp.

La sfarsitul vacantei, privind in urma am inteles ca fiecare din ghizii nostri ne-a oferit o fereastra catre sufletul laotian; Bobby a fost povestitoarea, femeia simpla care ne-a tratat ca pe niste prieteni, care mi-a facut cadou o esarfa de ziua mea si ne-a aratat Laosul patriarhal fara artificii.

Souk a fost curajosul, cel care vede si spune realitatii pe nume. El este cel care aduce argumente de natura istorica si un plan de dezvoltare personala clar, aratandu-ne ca viata e la fel indiferent de geografie.

Dee este hibridul, omul ce traieste la limita intre doua lumi, incercand sa le stapaneasca pe fiecare si renuntand pe zi ce trece la putin din istoria lui, la fel ca multe alte minoritati.

Laos este destinatia perfecta pentru o vacanta in care factorul comercial lipseste aproape cu desavarsire si prin urmare oamenii zambesc sincer. Natura este impresionanta, lipsa civilizatiei asa cum o stim noi reconfortanta, iar istoria provocatoare. Cu sau fara Bobby, Souk sau Dee, Laosul ni s-ar fi revelat oricum; povestile oamenilor lui insa, nu sunt scrise in niciun ghid de calatorie, iar fara ei, povestea noastra numai buna de spus la intoarcere nu ar fi fost aceeasi.

Text: Adriana Sohodoleanu                                                                                                             Foto: Gabriel Chimisliu

Publicat in Premium Ziarul Financiar, 25.02.2011