Kaiamo. Table for one

Kaiamo. Table for one

Spre finalul saptamanii in care am fost lasata singura acasa, familia fiind toata in vacanta care-ncotro, m-am trezit cu pofta de mancare buna si am telefonat la Kaiamo. A sunat ciudat sa cer o masa pentru o persoana dar am trecut repede peste, chicotind la gandul ca altadata asa ceva ar fi fost catalog drept emancipare, indrazneala plus alte cateva cuvinte dintr-un registru mai putin flatant. 

Ajunsa acolo ma uit hotarata in meniul de cocktails. Razbunarea va fi dulce si alcoolizata. Soarele de afara zambeste cu dinti fierbinti. Combinatia imi pare periculoasa. Comand ceva adecvat – Anything but a lady, un gin cu grapefruit, vanilie si ulei de masline infuzat cu busuioc. Divin.

wikpedia commons
wikpedia commons

In fine, ce faci cand esti singur la masa? Studiezi meniul, comanzi, mananci, bei. Cum e masa fara convivi? Linistita, armoniasa, cu timp pentru tine si farfuria ta. Care e atmosfera? Plina de emotia anticiparii mancarii. Nu te plictisesti singura? Nu, am mancare, un gin bun si telefonul. Bine, si pe Radu (chef-owner) care a fost super amabil si mi-a tinut o vreme companie; faina conversatia cu el, ca ginul din pahar – delicioasa, echilibrata dar bitter-sweet pe alocuri cand apar subiecte ca personal, educatie, consumator, Londra, Bucuresti. 

Primesc un prosopel rulat strans mic intr-un bol pe care Cezara il inunda cu o infuzie de lavanda dintr-un ceainic. Prosopelul se face mare, im curata mainile si-mi incalzeste sufletul amintindu-mi de Asia. 

Poposeste pe masa o mini-tarta, un amuse bouche din coaja de cartof cu smantana de Ibanesti 73% si miere – o inghititura diafana. Pe masa ajunge apoi painea cu unt. Stau la povesti cu Radu si painea se raceste; primesc alta, iar chef e mustrat ca ma tine de vorba. 

Am continuat cu un ou in straturi, precum coruptia la noi – a zambit amar Radu. Preparatul se numeste “Azi furi un ou, maine furi un bou”. O spuma de albus prajit are spanac si leurda ascunse sub faldurile ei, sos de branzeturi locale si un galbenus confiat in centru. Sunt invitata sa gust pe rand din fiecare si apoi sa amestec totul. O fac cu inima stransa, este ordine in microcosmosul din bol si azi nu ma simt un demiurg intors pe dos, razbunator, capricios. Amestec, incerc, e bun si asa, mda. In haos este gust, carevasazica. 

Imi plimb mana pe piatra rece si fina pe care stau tacamurile. Azi sufletul pereche trage de parame undeva pe-un val de mare sardinez. Iau o inghititura de gin. 

Mi se aduce o carte intre paginile careia se iteste un petic de hartie comestibil. Mananc carte pe paine, mama, uite! 

Privirea neobstructionata trece prin impletiturile metalice ale scaunelor. La ora aceasta, mama, tata, sora si tot neamul se uita in zare de o margine de insula greceasca. E bun ginul. 

“Cand iti furi caciula singur” vorbeste despre trufele de Transilvania care iau calea Italiei si se intorc apoi in Romania cu eticheta italiana si “valoare adaugata”. In farfurie vin trufe false – mici bile din zarzavaturi locale, plante aromatice si ciuperci legale cu sare din kale. Mi se cere mana si imi este pensulata cu parfum de trufe. Interesant gustul, dar mai ales post-gustul; preparatele lui Radu Ionescu poarta toate un mesaj si mai mereu acesta te pune pe ganduri. In meniul actual toate dish-urile sunt manifest pentru ceva/ contra altceva, take a look.

Pentru ca m-au lasat acasa ca pe o pereche uzata de sosete imi spun ca merit un desert, ba chiar doua. Inaintea lor insa, primesc un pre-desert despre care ospatarita imi zice ca e bazat pe preferinta lui chef. Un ou spart intr-un cofraj. Un shot de lapte de pahare. Mmm, e mai bun ca ginul. 

Primul desert este poetic, chiar filosofic numit ‘nu toate scoicile fac perle” (manifest morality) si-mi pune in farfurie acel gust firav de pasat cu lapte al copilariei. Este o stridie falsa din cocos, cu iasomie si ceai negru, alge betivite in palinca si nisip din napolitane. Inteleg ca unele scoici au perle, dar azi nu si a mea. Desertul acesta este the perfect bite – simti ca ai mai vrea dar stii ca ai regreta caci aceasta este proportia perfecta. 

Al doilea desert este Slava Ukraini (manifest – solidarity), mousse din ceai de musetel, gel de cirese amare si bezea crocanta cu mesaj direct – este sparta ca zidurile Kievului si inscriptionata tot ca ele. Vine pe o farfurie de beton ce sustine si potenteaza intreaga idee.   

Nu sunt singura, in jurul meu oamenii iau unii din farfuria celorlalti si clatina din cap a foarte bun. Asta e trist la table for one – nu-s si alte farfurii din care sa gusti si sa dai din cap. 

Recenziile sunt pareri personale, au un inerent grad de subiectivism si reflecta strict ceea ce am experimentat intr-un anume moment intr-un anume loc. Alte persoane pot avea experiente diferite si e ok, de gustibus non disputandum. 

Inghetata de caracatita?

Calatorie: Doua zile in Harghita

Calatorie: Doua zile in Harghita

HARGHITA

Sau cand iti propui mult, faci putin, dar e ok si asa. Lunga dare de seama a unei calatorii de nici trei zile.

 

Drumul spre Harghita ar trebui sa opreasca intai la Sfantu Gheorghe si apoi la Feldioara. 

Cu o seara inainte am facut traseul pe Google. La Sfantu oprim sa ridicam pate-urile si cuiburile cu nuci comandate la Szikra. La Feldioara ca sa vizitam cetatea. La intoarcere schimbam traseul si bifam mai multe destinatii de pe local bucket list. 

In realitate…

In realitate oprim la Sfantu, ne intindem la povesti cu Madalina de la Szikra, plecam in oras dupa cafea la News si prajituri traditionale la Aria si aici se rupe filmul. La cofetarie vitrina e plina si eu cumpar cel putin jumatate. E prima, singura cofetarie din provincie unde in vitrina stau motate retete regionale, nu mousse-uri si tiramisuri. Este Dobos (cel mai cochet Dobos ever), este Esterhazy, au Meteres si cremes, prajitura Rigo Jancsi si Racoczy (cu spuma merengoasa de fructe si crema de branza); e si Isler si Gerbaud si cate altele. Ba m-am intors din usa ca sa iau si un lapte de pasare to go pe care l-am dat gata cu degete rebegite de frig si papile in extaz. 

Din cauza asta nu am mai oprit la Feldioara. Nu a papilelor orgiace. Serotonina si dopamina nu au curmat curiozitatea intelectuala pentru cetati teutone de secol XIII, ci nevoia de a ajunge la destinatie pana in ora 14:00 pentru a putea sustine un seminar de antropologie. Am ajuns la 13:57, dar despre aceasta poate mai tarziu. Oricum, am gasit putina implinire “culturala”  in doua mici descoperiri facile facute pe drum: Hargita megyes/ Judetul Harghita – sa aiba legatura megyes cu vechiul megies cu sensul de vecin? are. Apoi, pe aceeasi linie lingvistica, casa de amanet/ zaloghar ma duce cu gandul la zalog, adica obiect lasat garantie, amanet. Rotitele se invart inca bine, gratie sau din cauza zaharului?

Alta mica lectie faina invatata pe drum are in centru runele carpatice, alfabetul secuiesc, subiect controversat si care opune  teorii diverse; Wikipedia scrie ca este “un alfabet utilizat și astăzi de secuii din Transilvania. Alfabetul a fost răspândit în Transilvania și în Ungaria, mai ales până în secolul al X-lea, când regele Ștefan cel Sfânt, sub influența Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin 1850, dar a revenit în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripția oficială a lucrărilor Consiliului Național Secuiesc.” Aceeasi sursa il citeaza pe cronicarul ungur Símon de Kéza care arăta în cronica Gesta Hunnorum et Hungarorum, scrisă în jurul anului 1283:

„De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor”

„cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt”

Eu am regasit scrieri in acest alfabet pe diverse totemuri, cum ar fi cel care marcheaza intrarea un Hargita megyes; din pacat nu am reactionat rapid si nu am imagini, de aceea ma folosesc de cea gasita pe pagina de Facebook Blogul de calatorie vulpea.ro

Pe drum am ascultat doua emisiuni radio cu Elon Musk, scary, funny, human? robot? si am numarat turme de oi si cirezi de vaci. Campuri cu iarba mancata deja, pregatite de iarna, paduri in departare ca niste aglomerari de ciucuri pufosi. Ne-am oprit sa dam prioritate unei oi, si inca unei oi, si alteia si ne straduiam sa tinem pleoaple ridicate si sa nu numaram oi…

In satul in care vom sta trei zile, departe de lumea dezlantuita dar intr-o casa de vanatoare cu wifi ce zbarnaie, nu sunt turisti. Comunitatea este maghiara; putini vorbesc romana, iar noi deloc maghiara, dar ne salutam cu totii zambitori pe ulita. Ca sa nu ne lasam mai prejos, invatam repede sa spunem Jó napot kívánok cand primim buna ziua asistand la venirea vacilor de la pascut. Trebuie sa recunosc spasita ca am raspuns,  automat, negandit, cu un hello britanic la un hallo neaos. 

Mancam gulas de la doamna Ilona – optional putem pune extra crema de gulas de la tub, dulce sau iute. Mancam cuiburi din cozonac de la Szikra. Cand nu mai putem ne ajuta Gombot, minunea de catel din vecini, care ne-a adoptat instant si-a alergat alaturi de noi tot timpul.

Sunt si pisici in sat dar dupa ce sabie laser am putut sa ii fac uneia, cred ca mi s-a dus buhul in sat si nu am mai vazut vreuna. Razboinica luminii aka Yoda de Harghita.

 

Satul este mic, primaria e in alta parte si nu-s nici magazine adunate-ntr-un “centru civic” miniscul ca in alte parti. Arhitectura e simpla, aducand coasta in coasta case cu fatade trapezoidale (care-mi par mie specifice zonei) si case clasice, non-specifice, de tara, pe care le stiu de bunica din Buzau. Putine case parasite dar si putine case sclipicios de noi.

Cateva din cele vechi au acel albastru indigo pe care il iubeam in copilarie si de care am uitat, nemaivazandu-l. La casele batrane ti se strange inima si nu stii daca te bucuri sau intristezi cand vezi ca iese fum din horn, ca este o lumina la un ochi de geam. Inauntru vezi pereti imperfecti zugraviti cu rola, impodobiti cu stergare strangulate-n pantec si  sfintite cu busuioc la icoana. Stii ca in ele stau un batran sau o batrana cu riduri la fel de vechi precum crapaturile din zidul casei. Vecinul nostru, mos Janos are 96 de ani, case multe dar in paragina mai toate si o strangere de mana de tanar in putere. Ca el nu mai sunt multi…

Mai tot satul are orhidee la fereastra; mai toate casele au ziduri colorate cu porti pline ce le pazesc intimitatea. Magazinul general este intr-o altfel de casa, din cle moderne cu parterul usor accesibil, din termopan. Vanzatoarele nu vorbesc romana; nici cea de seara careia ii plasam comanda de paine de casa cu cartofi aratandu-i eticheta de pe raft, nici cea de a doua zi care ne cantareste cele 13 kilograme de paine cu care plecam incarcati ca pomul de Craciun. Luam pentru acasa si prieteni (carora le-am luat si pateul acela de creier de porc mancat  impreuna asta vara pe terasa la Szikra; e produs signature si tare buna idee a avut Madalina sa il puna la borcan pentru pofticiosii din toata tara).

Imediat ce iesi din sat si cutreieri dealurile miroase a balegar, iar brazde intregi sunt deja intoase cu plugul ca sa incorporeze balegarul. Aici oamenii au ramas in sat, nu au copii plecati in strainatate si traiesc de pe urma pamantului. Padurea este ruginie si plina de ciuperci. 

La intoarcere traseul facut pe Google trebuia sa treaca prin Saschiz, Cloasterf, Mesendorf, Viscri si Rupea inainte a se inscrie pe valea Prahovei, inapoi spre Bucuresti. Am trecut prin Saschiz cu ale sale case cochet-pastelate si catedrala impunatoare datand in 1832. Datorita unei erori de comunicare si a unei incapatanari inutile restul nu s-au mai intamplat. Nu-i nimic, ramane pentru data viitoare, sanatosi sa fim! 

P.S. Sa-mi mai amintesc si ca se putea face o excursie la Corund/ Korund si Sovata, aflata la jumatate de ora, respectiv o ora? Pentru aceasta calatorie de trei zile am ales colindatul pe dealuri si prin padure si nu regret. Dar nici nu uit – data viitoare cetatile Feldioara si Rupea, Baile Tusnad si Sovata, ceramica de la Korund si satele sasesti cu biserici fortificate Viscri & co. 

Suvenir 

Ceramica de Corund/ Lorund  are motive florale și zoomorfe stilizate secuiești si se gaseste in cromatica albă, maro, albastru-cobalt sau multicoloră.

Recenzie: Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe  

Recenzie: Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe  

Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe

Fine dining in orasel mic si cuminte de provincie? Madalina Santa pare sa castige acest pariu.  

Masa luata 

august, 2020

Tip bucatarie

Regionala

Pret

RR

Str. Godri Ferenc 18

Szikra

Adriana

De la trecerea mea pe la Szikra a trecut deja o luna si cuvintele inca nu si-au gasit calea spre lumina; este drum lung de la Sfantu Gheorghe catre terasa de-acasa pe care-mi scriu recenziile. Distanta si dificultatea nu se masoara insa in calificative tip bun, rau sau banal; intarzierea nu vine din lene, lipsa de timp sau importanta. Am descoperit ca imi este greu sa scriu despre lucruri faine care m-au atins cu adevarat. Cele mai profunde experiente le tin pentru mine, le ascund de lume nu din egoism, nici din dorinta de a nu contribui la distrugerea lor prin comercializare ci din frica de a nu fi in stare sa le exprim corect, asa cum s-au intamplat, asa cum le-am resimtit. Este insa incorect fata de oamenii minunati care isi fac treaba bine, de aceea azi nu las laptop-ul pana nu am un draft cumsecade. 

La Szikra planuiam sa ajung inca din decembrie anul trecut cand s-a deschis, dar vacanta de Craciun si siguranta ca o putem face oricand, ca e la indemana, au rezultat in amanarea sine die – pandemia ne-a invatat cat de adevarata e vorba batraneasca care spune sa nu lasi pe maine ce poti face azi. Prin urmare, cand am planuit o excursie in tara vara aceasta am construit-o pe patru stalpi,  asa cum in cosmogonia chineza lumea s-a asezat pe si intre patru picioare de broasca. Stalpii mei au fost doua zone -Transalpina si Alba Iulia- si doua restaurante -Syndicat Gourmet si Szikra – in jurul lor am ctitorit un univers de mini-vacanta despre care am scris aici. 

Am ajuns la Sfantu Gheorghe dupa amiaza tarziu, venind de la Sibiu cu oprire la Cetatea Fagaras si abatia Cisterciana de la Carta. Oraselul era cochet si usor letargic in acea seara de august fierbinte, iar drumul de la panzio (pensiune in maghiara) spre restaurant s-a strecurat pe bulevarde largi si apoi stradute linistite cu case pastelate.

Szikra are o cladire eleganta renovata cu grija. Cand am ajuns soarele statea inca sus pe cer luminand cald galbenul bland al fatadei. Era vara si am stat pe terasa. Era pandemie asa ca am stat pe terasa. Depinde de noi ce poveste ne spunem. Am stat pe terasa ale carei mese sunt despartite de tufe inalte de floarea soarelui si ale carei garduri sunt imbratisate de plante aromatice. Madalina Santa, chef-owner, povestea ca floarea soarelui a aparut din semintele pe care le arunca vrabiilor dimineata si pe care le uda cu apa ramasa de la spalarea legumelor. Madalina militeaza pentru food-waste iar Szikra poate oricand fi luat ca studiu de caz.

In plus, meniul este inspirat din retete locale multi-etnice si bazat doar pe produse din regiune – judetele Covasna si Harghita. Ingrediente locale si sezonalitatea sunt alte principii in bucataria Madalinei si esti informat despre aceasta din preambulul meniului, asa ca atunci cand citesti ‘pate din creier de porc cu chutney de fructe sau legume de sezon’ conjunctia ‘sau’ nu isca nicio mirare. 

Pateul in cauza este incredibil de fin si perfect echilbrat, creierul fiind gras si cu hachite la preparare. Ei bine, ne-am perindat cu totii prin farfurie inclusiv copii initial tinuti la distanta de idee. Alta farfurie vizitata de mai toate cutitele de entrees de la masa a fost cea cu crema de peste afumat. 

Daca ar fi sa realizez o schita a impactului asupra mea, aceasta ar incepe cu o panta bland ascendenta reprezentata de entrees, ar urca serios odata cu supa de peste si apoi ar tasni catre cer de la prima lingura de supa de castraveti covasiti cu spuma de albus. Gustul ar ramane suspendat acolo. Ca sa intelegeti, este un lapte de pasare inversat, un ile flottante din borcanul cu muraturi, o boule de neige in care lucrurile sunt acre, fermentate, sarate si totusi racoroase, cremoase, pufoase si innebunitoare ca la carte. Pentru mine acesta a fost punctul culminant al mesei. 

Rolul celor ce au urmat a fost sa imi consolideze senzatiile, sa ma pastreze acolo sus on cloud nine si apoi sa-mi permita o aterizare blanda – arome intense in sarmalele vegatariene cu pasat de malai si legume intr-un sos ce concentra in el tot gustul si fumul unui ardei copt romaneste, langa o mamaliga cu boabe de porumb si o crusta care mi-a amintit de tuciul bunicii. Intrebata despre aceasta Madalina a zambit – ca sa obtina partea rascoapta insista si se lupta sa isi convinga colegii sa lase mamaliga pe foc ca nu se arde. 

Nu puteam avea decat un desert lejer dupa toate acestea; o tarta tatin cu pepene galben, caramel cu piper Timut si granita de castraveti cu gin. Somloi, delicioasa prajitura locala pe care tot Madalina a facut-o celebra in Bucuresti, aveam sa o gust abia a doua zi spre pranz cand am mai trecut o data pe la Szikra pentru cafele si prajituri ca sa nu mergem cu burta goala la masa la Bistro de l’Arte in Brasov. Pe masa au mai fost si minunate sarmale de vanat, pastrav de la munte cu un surprinzator sos de agurida (struguri necopti) in caramel si piept de rata cu capsuni afumate cu cardamom, praz rumenit si risotto de arpacas. Nu am auzit decat mmm in jur asa ca nu spun mai mult (decat ca strugurii la pastrav au fost minunati). 

Ma intorc putin la desert caci la acel moment am facut o pauza si am intrat cu Madalina in bucatarie ca sa gust numitul piper. In bucataria Madalinei era deja noapte cand am intrat; oamenii se pregateau de inchidere si zgomotele facusera loc unei linisti pe care aici o percepeai ca fiind normala, de-a casei. Are de-a face, cred, cu relaxarea pe care simti in intreg restaurantul si la care contribuie felul de al fi al Madalinei si al lui Jambo, un ciobanesc German sturlubatic care nu se sfieste sa te alerge in jurul mesei daca te pui la mintea lui (si stiu asta pentru ca l-am/ m-a alergat cu tipetele, rasetele si latraturile de rigoare).  Jambo cel cu blana de matase vine doar seara la restaurant si are o zona desemnata unde sta cuminte (cand nu il zgandare adulti care uita ca nu-s copii si nu se face).

Langa bucatarie este un corp de biblioteca – nu este limitata la carti de gastronomie si un ospatar m-a informat trist ca au fost mai multe dar in timp au migrat pe ascuns spre biblioteci private. Prin urmare Madalina si-a luat acasa cartile valoroase, asa cum si eu la Biscuit am mutat candva biblioteca de carti profesionale de retete din zona publica in spatele tejghelei. 

Piperul Timut are o boaba mica zbarcita ca orice alt piper si vine din Nepal, fiind inrudit si cu cel de Sechuan; are aroma si astringenta unei coji de grapefruit si face minuni piscacioase pe limba. Madalina mi-a aratat cartile si caietele de lucru; mi-a explicat ca isi bazeaza asocierile din retete pe studii care deriva din chimie; paginile xeroxate includeau structuri si formule chimice si multe adnotari pe margine. A vorbit despre ele la fel de relaxat ca atunci cand mi-a descris meniul lui Jambo (pe care acum il gateste si pentru alti caini ai caror proprietari il comanda to go). Doar cand a povestit despre lovitura data industriei de catre pandemie s-a intunecat putin; si cand si-a amintit de unul din furnizori care a crescut  sustinut de restaurant si, pe baza acestei dezvoltari, a decis de azi pe maine sa nu ii mai aprovizioneze. S-a luminat insa cand i-am spus ca are ospatari faini, in special o doamna care a reusit sa ne faca sa ne simtim ingrijiti evitand atat stanjenitoare grija materna cat si formalismul excesiv (aceeasi doamna ne-a primit si la cafea a doua zi si stia exact ce fel de apa bea fiecare dintrei cei sapte comeseni). Madalina este foarte mandra si recunoscatoare ca are o echipa buna, din oameni din zona, unii fara experienta in domeniu. 

La intoarcere, in drum spre masa ma opresc la panoul de la intrare pe care sunt prinse retete scrise de mana pe foi  rupte din vechi caiete de retete. Revin la masa cu pasi mici; inteleg acum de unde vin aceste retete. Jambo ma cauta de minge.

Sorb ganditoare din pahar; bautura se cheama Garden power si are castravete, mazare, leustean, sirop de zahar si suc de lamaie. Este absolut delicioasa si ma amuza colectarea mazarii cu paiul, amintindu-mi de acele masinarii in care bagi o fisa ca sa incerci sa prinzi o jucarie manevrand un brat metalic. 

Madalina are codite impletite, silueta adolescentina, zambet luminos si indaratnicia de a pune in farfurie ingrediente locale, de sezon imperecheate dupa o studiata logica ascunsa pe care este bucuroasa sa o povesteasca oricui intreaba. Si face aceasta intr-un oras mic cu o scena culinara ce nici cu greu nu poate fi caracterizata drept flamboianta. De aceea cu atat mai mult ma uimeste faptul ca pana acum, dintre cele doua restaurante romanesti care imi amintesc de Londra unul e Szikra, scanteia din Sfantu Gheorghe. 

De ce sa faci un ocol?

Cum ziceau cei din Ghidul Michelin? Ca unele bucatarii merita un ocol sau un drum special la ele? Szikra este o destinatie pentru care merita sa mergeti la Sf Gheorghe. 

  • Creativitate 100% 100%
  • Savoare 100% 100%
  • Atmosfera 95% 95%

Le consul, 2016

Le consul, 2016

Le Consul

30Oct2016

seara ploioasa pe strazile din Primaverii

octombrie intra o data cu noi in vila cu tavane inalte si lampi galben-albastre

un caine-general ne asteapta la intrare, nu, nu se gudura

nu sare, nu latra, nu maraie, nu misca

e incotosmanat intr-o uniforma si-un tablou

lumina alba, pereti inalti si goi, innobilati discret de boisierie in linii si vartejuri

chelneri tineri, saloane golase, talpi lasandu-si sunetul pe podele

masa Dumneavoastra, va rog. Domnule, doamna, Sir, welcome

suntem trei oameni, doua limbi si sase ochi hulpavi

sorbim meniul, mestecam comanda in cuvinte, asteptam infrigurati

caloriferul de langa fereastra mea alunga toamna si vesteste-a iarna

mestecam tartar de lup de mare cu yuzu si spuma de stridii

gust timid, usor neprietenos asa ca il lasam in pacea farfuriei sale

luam la rand sashimi de tom caramelizat, politicos, corect si rece ca un lord britanic in prima dimineata de dupa; cartofii de sub el, copti, striviti, cuminti? si buni, Doamne, buni.

si iata farfuria trei

treimea magica de tortellini, creveti si langustina, mousse de lemongrass

ne entuziasmam furibunzi asupra ei si devoram

deliciu! pe toti zeii poftei si nereida din adanc!

lucrurile devin serioase inainte sa ajunga dulci

si o luam de la capat cu papardelle de casa si St Jacques fara savoare

mici bulgari moi si fazi in cautarea unui cruste rumene, negasind calea intre atatea fire de pasta goale, viermuind pe uscat

vita buna, calcan de Marea Neagra cu fasole si ciuperci tempura fain, vinul excelent, nu ma intrebati de care

deserturi frantuzesti, retete din cartile lui Pierre Herme.

meniu scurt, preparate care inca-si cautau menirea, silentios cu zgomot clasic de tacamuri si voci reverberate-n aer,

promitator dar parca not there yet, but who am I to say

de incercat si peste sase luni

imageimageimageimageimageimageimage

Ametsa with Arzak Instructions, 2016

Ametsa with Arzak Instructions, 2016

Ametsa with Arzak Instructions

Sunt in tren spre Liverpool, mananc porridge cald (Virgin Trains ofera 10 optiuni de free breakfast cu eggs benedict/ florentine included!) si ma gandesc la cina de aseara. Am fost la Ametsa, cea din titlu si, deloc surprinzator, nu? mi-a placut.

Stiam de ei de ceva vreme si ii pusesem pe lista celor de verificat, dar in mod ironic am aflat despre steaua Michelin abia in aceasta dimineata, scriind aceste randuri in tren, ha!

Cateva cuvinte despre familia Arzak care detine restaurantul omonim de 3 stele Michelin din San Sebastian,  Spania. Intai a fost bunicii Arzak – José Maria Arzak Etxabe and Escolastica Let – la carma bucatariei din casa construita la 1897. Au urmat Juan Ramon Arzak and Francisca Arratibel, apoi tatal Juan Mari, caruia i s-a alaturat si fiica, Elena de cand avea 11 ani si care si-a facut trainingul la Paris la Le Gavroche sub supravegherea lui Albert Roux si alaturi de Michel Roux Jr, La Maison Troisgros, Louis XV sub Allain Ducasse si la Pierre Gagnaire. Cand a revenit in Spania, Elena Arzak a lucrat o perioada la El Bulli iar in prezent lucreaza cu tatal sau la Arzak. Impresionant este putin spus.

Se pare ca Elena Arzak ar fi declarat ca nu intentioneaza sa deschida un al doilea restaurant, dar nu a spus nu unei colaborari cu Mikel Sorazu, Igor Zalakain and Xabier Gutierrez. Asa a aparut Ametsa with Arzak Instructions la The Halkin, Londra locul unde am ales sa mancam aseara.

Stiam de ei de ceva vreme si ii pusesem pe lista celor de verificat, dar in mod ironic am aflat despre steaua Michelin abia in aceasta dimineata, scriind aceste randuri in trenul care ma duce de la Londra la Liverpool, ha!

Restaurantul e situat la parterul hotelului si se anunta aproape monocrom, in linistitoare tonuri de gri pal, daca nu ar fi tavanul din bastoane de lemn cald si usile de la intrare. Chelnerii sunt in camasi bleu-gri, la fel de discreti ca si interiorul, dar cel care puncta atmosfera cu cate un allora si-o engleza italienizata era desigur maitre d’.

Ce am mancat:

 

amuse bouche

scorpio fish cakes + salada de fructe de mare + tub de portocala/ sunca

entree

scallops leaving the home / mackerel on wood

main dish

sea bass with apio illusion / turbot with rhubarb and lily

dessert

baked apple with floral candy and yuzu ice-cream/ roasted pineapple ice-cream, avocado mousse, crumbs

pour la bonne bouche

berry-shaped chocolates

Plus painea de casa cu crusta de cereale si ulei de masline. Da, banal, stiu, dar uleiul de masline de la Ametsa este de departe cel mai bun ulei gustat vreodata (si o spun dupa gustare a poate zeci de feluri). Consistenta light si gust pronuntat, cu un delicios after taste amarui.

Tubul de portocala/ sunca din eprubeta a fost interesant – un rulou de foetaj de natura necunoscuta, umplut cu dulceata de portocala.

Iluzia de telina promisa de felul principal, pe care maitre d’ m-a lasat sa il gust promitand ca mi-l desluseste dupa, costa intr-o tulpina de telina cu gust de orice altceva. Mie mi s-a parut ca simt mar si fructul pasiunii, cu crumbs de nuca caramelizata. Italianul a zis ca era mar, dar cu cartof, ananas si praz. Il cred pe cuvant ca prea frumos suna totul in limba lui.

Pestele a fost delicios, la fel si scoicile plecate de acasa.

Deserturile au ingrediente preponderent simple si se bazeaza mult pe modul de combinare si prezentare. Exista un oarescare pattern regasit si in multe alte locuri, acela de a construi o farfurie din elemente, avand avantajul exotismul asocierilor. Uneori insa parca as prefera o prajitura ca pe vremuri, ne-deconstruita si interpretata, caci inca mai cred ca geniul unui patiser se vede nu doar in gust si textura ci si in modul in care reuseste sa dea o forma/ tinuta/ arhitectura unui desert in one-piece.

Desertul cu mar a insemnat un delicios mar copt cu inghetata de yuzu si vata de zahar, peste care se toarna un sos care o topeste artistic. Desetul numit Yellow bricks continea mousse de avocado la care insa ajungeai abia la final, dupa ce ai trecut de crumbs, bucatele de fruct, inghetata de ananas copt si sosuri asternute cu zgarcenie.

Sunt putine de zis pentru a nu repeta acelasi atribute – prezentare imaculata, perfectiunea gustului, pairings foarte indraznete (un desert orange toast cu spanac/ peste cu rubarba si crin). Fine dining autentic.

Varianta light, de festival a meniului Ametsa este disponibila week-end-ul acesta la Taste of London, ce se desfasoara ca si anul trecut in Regent’s Park.

2020 edit – si-au pierduit steaua Michelin candva in anii anteriori.